ICAR: Vremea lecturii

icar og

Horia: Săptămîna aceasta se lansează la Bookfest primele două volume ale colecției Icar de la Vremea, o colecție al cărei coordonator ești. Al cîtelea nou început e ăsta? Și prin ce speri că se va deosebi de cele anterioare?

Mike: Păi, nu știu. Hai să vedem, că nu-s chiar atît de multe: Tritonic, 2005. Millennium, 2008. Paladin, 2012. Din nou Tritonic, 2016. Și acum Vremea. Prin ce se va deosebi ICAR, de la Vremea, de celelalte colecții? Nu mi-am propus niciodată să fac ceva nemaivăzut, nemai… Am vrut să fac o colecție de cărți SF&F&H așa cum mi-ar plăcea mie să citesc. O colecție care să cuprindă cărți vechi, clasici – fie nepublicați, fie readuși în actualitate prin noi traduceri, contemporane cu cititorii. În sensul retraducerii/aducerii la zi aș menționa seriile Asimov și Heinlein, plus Solaris-ul de la Paladin. Îmi pare rău că am ratat Fahrenheit 451, dar nu întotdeauna socoteala de-acasă se potrivește cu cea din tîrg. Clasici? Zelazny la Tritonic, Simak, Delany, Holdstock la Paladin. Pe lîngă clasici – pe care i-am considerat o datorie față de literatura SFFH și față de cititori – marea mea bucurie a fost să aduc titluri noi (și vorbesc în continuare despre traduceri), cît mai noi, unele încă nepublicate în edițiile originale. Cel mai fain exemplu e romanul Oceanul de la capătul aleii, de Neil Gaiman, lansat la București în aceeași zi cu lansările de la Londra și New York. Dintre noutățile superproaspete amintesc Marțianul lui Andy Weir. Și, da, primul volum al lui Anne Leckie, luat la mai puțin de o lună de la apariție. Din păcate, publicarea lui a întîrziat suficient de mult cît să anuleze tot efortul și toată inspirația mea. Cînd vorbim despre editori vorbim și despre insprație, nu? Ba, cred că se poate discuta chiar și de un oarecare talent. Fler. Cum vrei să-i zici. Poate nu degeaba există premii Hugo și Locus pentru editori.

În ceea ce privește autorii români m-a interesat întotdeauna să-i public pe cei mai buni (mă rog, pe cei pe care îi consider eu foarte importanți), dar, în același timp, mi-a plăcut și să descopăr azi autorii care vor fi celebri mîine. Adică fix aceleași criterii pe care le aplic cînd e vorba să aleg autori străini.

La Vremea vreau să fie la fel. Vor fi autori foarte importanți pentru literatura SF&F&H românească, vor fi și debuturi, se vor construi (sper) cariere.

Problemele sînt următoarele: să dureze, să… de fapt, e o singură problemă: să se vîndă cărțile. Că dacă se vînd, vor fi bani și de traduceri (și cred că cititorii au încredere în autorii pe care-i voi aduce în limba română), vor fi bani și pentru publicarea autorilor români.

Adevărul e că mereu o luăm de la capăt, după cum știi foarte bine, și nu cred că facem altceva decît am făcut. Adică ce știm noi mai bine.

A, da, o noutate este antologia Cele mai frumoase povestiri ale anului 2017. Din cîte știu nu s-a mai făcut așa ceva la noi și poate era timpul. Dar sînt convins că voi mai inventa niște lucruri… Și prima idee chiar o am, inclusiv primul titlu dintr-o serie care, sper, va fi interesantă: Povestiri alese (cam convențional/tradițional, nu? Cum e și Cele mai frumoase povestiri). E vorba de un Top 10 pe care și-l stabilește fiecare autor. Dar mai vorbim.

Coperta Antologie Haulica-1

Horia: Chiar așa, de ce nu s-a mai făcut niciodată o antologie anuală de tip Best of în România, cel puțin în domeniul F&SF? Da, în așa-zisul mainstream au existat niște încercări: Dan Silviu Boerescu a avut vreo trei sau patru ediții ale unei culegeri anuale, la All, prin 1999-2002, pare-mi-se. Marius Chivu a făcut la Polirom un Best of de proză românească de după 2000, în care au fost selectați și cîțiva autori SF. Și… cam atît? Pe domeniile noastre predilecte nu s-a mai încercat așa ceva. De ce? N-am avut destule povești publicate într-un singur an? Care e masa critică, de la cîte povești F&SF apărute într-un an poți spune că ai de unde alege cît de-o antologie de soiul ăsta? Și care ți-au fost criteriile de selecție? De ce alea și nu altele? De ce acei autori și alții nu?

Mike: A mai fost ceva pe la Adenium, parcă. Eu cred că nu prea avem antologatori și ăsta poate fi principalul motiv. Pînă la urmă, ce antologii avem? Antologiile Helion și Argos sînt strict cu referință la revistele respective, niște best of all time, în cazul Helion, sau doar pe un an, doi în cazul Argos. Antologiile făcute de SRSFF sînt de grup, ale lor, chiar dacă apar acolo și autori din afara cercului obișnuit sau al membrilor asociației. Dar tot ale lor, de ei, pentru ei sînt făcute. Cel puțin asta e senzația mea. Exit? A fost o întîmplare. Mai departe. Mai departe… E vorba și de multă muncă. Dacă te uiți la ultimele antologii apărute, avem parte în general de ceea ce eu numesc antologii leneșe: anunți o temă, primești 30 de texte, alegi 15 din ele și gata. Nu asta e calea. O antologie se face citind un vagon de cărți și reviste din care să faci selecția. Asta e antologia adevărată, restul sînt culegeri de texte… Așa că revin la… n-ai cu cine, domnule. Cine să facă așa ceva? Eu sau tu, că noi am mai rămas, de cînd Ștefan Ghidoveanu s-a dus. Ei, ar mai fi vreo doi…

Acuma tu vorbești de masă critică etc. Nu, nu cred că e vorba de asta.  Dacă ai pune întrebarea asta americanilor și ar răspunde, ar spune poate că să fie măcar 500, 1000 de povestiri. La noi apar 2-300 pe an, deci, comparatativ cu tot ce înseamnă literatură și industrie editorială, cam tot acolo sîntem. Nu mai număr, nu fac farmacie, am numărat cîndva și mi-au ieșit peste 300 într-un an (cînd apărea JSF se publicau numai acolo peste 400 într-un an). Probabil acum sînt ceva mai puține. Cred că și dacă ar exista doar 100 de povestiri într-un an tot ai putea alege 10 cu care să faci un Best of.

Care au fost criteriile? Cele pe care le-am afirmat încă de cînd am sărit gardul în tagma editorilor și pe care le-am și scris în ghidurile colaboratorilor încă din 2000: să-mi placă mie.

Nu sînt unul dintre cei care folosesc termeni ca valoare, obiectivitate etc. atunci cînd își dau cu părerea într-o problemă. Îmi asum subiectivitatea, gusturile, judecățile. Eu consider că cele 12 povestiri pe care le-am ales sînt bune, foarte bune chiar, și mai mult decît atît, sînt niște povestiri frumoase, cum ziceam în cuvîntul înainte. Poate că am uitat să mai apreciem un text frumos, o povestire care, dincolo de ideea SF (valabilă științific sau nu, dătătoare sau nu de sense of wonder), să te mai și bucure atunci cînd o citești, să te facă să admiri talentul scriitorului și nu numai aptitudinile lui inginerești sau tehnice. Cred că ar trebui să ne întoarcem la literatură, la scriitura care face omul să caute literatura, să cumpere și să citească cărți. Am de mult chestia asta, de cînd am ieșit în public, în 1993, și poate de-aia i-am admirat și pe Dănuț Ivănescu, Don Simon, Sebastian A. Corn, Doru Stoica… Le-am admirat scriitura, felul în care scriau atunci, frazele, cuvintele. Apoi ne-am cunoscut, ne-am împrietenit și sînt tare mîndru de asta, că am putut fi prieten cu niște oameni pe care îi respectam și îi admiram ca scriitori. Și poate de aceea am rămas prieteni și peste 20 de ani, deși și-a văzut fiecare de ale lui. Tot prieteni sîntem și cînd ne cumpărăm unii altora cărțile (adică nu așteptăm să le primim cadou, ca să se înțeleagă exact despre ce e vorba), și atunci cînd ne spunem în față bă, povestirea asta nu ți-a ieșit, mai scrie-o o dată, sau cartea asta nu-i bună, mai las-o la dospit, nu te grăbi s-o publici, sau de-a dreptul eu nu ți-o public, știm amîndoi că poți s-o publici, că nu ți-ar fi greu să găsești o editură, dar eu nu ți-aș publica-o, deci nu e în regulă.

Dar vorbeam despre criteriile selecției textelor în Cele mai frumoase… Păi, astea-s: să fie texte literare în primul rînd, să-i facă pe fanii SF&F să citească și mainstream, iar pe cititorii de mainstream să citească SF&F. E o antologie pe care aș citi-o oricînd cu plăcere.

Cît despre de ce autorul ăla da, iar celălalt nu… am luat la citit revistele apărute în 2017, cărțile apărute în 2017. Am căutat texte, nu autori. Deși eram convins că, în cazul unor autori, problema care se punea nu era dacă vor fi sau nu pe lista finală, ci cu ce povestire.

Horia: Care a fost reacția autorilor pe care i-ai selectat? Ai întîmpinat greutăți în a obține drepturile de reeditare?

Mike: A fost minunată reacția lor, poate au simțit că facem ceva deosebit, poate s-au simțit doar bine că au fost selectați, nu știu. Și excelentă a fost reacția editorilor, cîțiva dintre ei mi-au pus la dispoziție cărțile apărute, ca să fac alegerea în cunoștință de cauză. Deși, pînă la urmă, din unele cărți nu am ales nimic. Un singur refuz am avut, dar am înțeles ideea. Nasol e că tocmai cu mine a început implementarea ei.

Am avut totuși o experiență extremă zilele astea: un editor a refuzat publicarea tuturor scriitorilor „din grădina luiˮ (nici măcar cu texte noi, nepublicate), dar asta e în legătură cu altă antologie. O să fac patru antologii în 2018. Și nu toate de SF.

Horia: Mi-aș dori ca antologia ta să aibă concurență, așa cum e la americani… (Speaking of which, odihnească-se în pace Gardner Dozois!). Să fie Best-ul lui Haulică, care să nu se suprapună neapărat – sau nu pe de-a-ntregul – cu Best-ul făcut de mine sau de ăilați, care or fi ei… Doar cititorii ar avea de cîștigat din această concurență. Dar deocamdată mă bucur că există antologia ta și-i doresc viață lungă. Să faci și tu măcar vreo 35, cîte-a făcut Gardner…

Mike: Asta chiar e o urare faină de La mulți ani. Pe compul meu, prima listă de Best of anuală datează din 2014. Mi-a luat ceva pînă s-o pun în practică. Dar odată pornită… sper să nu se oprească prea curînd.

Horia: Să trecem și la cel de-al doilea titlu apărut în colecția Icar… De ce Liviu Radu? Și de ce Chestionar…?

Mike: Pentru că Liviu Radu trebuie să fie tot timpul pe piață. Fiecare generație de cititori care apare ar trebui să aibă la dispoziție cărțile lui Liviu Radu. Și pentru că scriitorii sînt nemuritori. Cîtă vreme le citim cărțile, ei trăiesc. Și mai e ceva, ceva foarte subiectiv de data asta. Liviu Radu a fost prietenul meu ani și ani și ani. I-am publicat cărțile, i-am redactat povestiri și romane… Într-un fel simt că e de datoria mea să fac în așa fel ca operele lui să aibă viață în continuare. De doi ani vreau să fac treaba asta, dar… nu s-a nimerit pînă acum. Acum am simțit că toate lucrurile sînt favorabile începerii reeditării scrierilor lui.

De ce Chestionarul...? Pentru că eu cred că este unul dintre romanele fundamentale ale acestui deceniu. Cel puțin în domeniul SF&F&H. Chestionarul este o carte care lasă urme, este o care care trebuie reeditată periodic, este una dintre cărțile „noastreˮ (adică SF&F&H) care trec granițele, este o carte care dă un înțeles acelei categorii a premiilor Colin, Texte de frontieră, dacă i-am descifrat eu înțelesurile, adică o carte care duce sefeul spre ceea ce numim noi, aici, mainstream, o carte care scoate sefeul din ghetou, îl duce dincolo de barierele genului.

Coperta Chestionar-1

Horia: Putem spera că o să vedem o serie de autor Liviu Radu în colecția Icar? Fiindcă eu tare mi-aș dori să avem, pentru clasicii noștri (sau viitorii clasici), cît mai sînt în viață sau, dacă nu, măcar cît mai sînt vii în memoria cititorului de rînd, serii de autor complete, cu aspect grafic unitar și cu un minim aparat critic. De pildă, în cazul lui Liviu, ar merge două serii paralele, una cu poveștile lui și una cu romanele, plus un volum cu textele de nonficțiune mai importante (căci, pe lîngă nenumăratele cronici și recenzii, Liviu a avut și cîteva articole de teorie literară care merită păstrate, care fac parte din corpusul critic și teoretic care, să fim sinceri, cam lipsește pe felia asta). Vorbim acum de Liviu (care mi-a fost și mie la fel de drag și de prieten și sînt mîndru să mă pot lăuda că i-am publicat, în 1999, volumul de debut, la Dacia), dar nu ne-ar strica nici o reeditare a contribuțiilor teoretice și istorice ale lui Ion Hobana. Sau o integrală a poveștilor lui Val Antim. Dacă nu s-a putut cîtă vreme i-am avut printre noi, măcar acum să-i re-dăruim cititorilor pe care îi merită din plin. Și posterității.

Mike: Sigur că planurile mele, în ceea ce-l privește pe Liviu Radu, se întind pe mai mult de două luni. Următorul roman va fi Opțiunea. Apoi va urma un volum de povestiri, o selecție inedită… dar toate la timpul lor.

Da, ar trebui să avem grijă de moștenirea pe care ne-au lăsat-o cei care nu mai sînt, pentru că nu nouă ne-au lăsat-o, ci celor care vin după noi. Noi le știm cărțile, dar trebuie, e musai să le transmitem și celor care încă nu le știu. De aceea am trăit în ultimii doi ani cu vina de a nu fi făcut tot ce era posibil ca scrierile lui Liviu Radu să fie constant în atenția cititorilor. N-ai idee cît de bucuros sînt că a apărut ediția asta din Chestionar

Horia: Următoarea întrebare se referă tot la viitorul colecției. Vor fi și traduceri? Și: ce vom mai citi anul acesta în colecția Icar?

Mike: Am în vedere și traduceri, dar anul ăsta n-o să iasă nimic pe piață. Deocamdată mă ocup de planul editorial pe 2018, autori români. Iar dintre ei o să-ți spun acum doar două nume, cu care ne vom întîlni la începutul toamnei, la evenimentele de-atunci: RomCon, SCI+FI Fest, AntareSFest. Este vorba despre Laura Sorin, care va debuta editorial cu un volum de povestiri, și Miloș Dumbraci, care ne va oferi un roman fantasy, primul dintr-o serie.

Horia: Și la Bookfest? Cînd, unde, cum?

Mike: Cărțile colecției Icar vor fi în standul editurii Vremea, iar lansarea celor două volume se va întîmpla duminică, 3 iunie, ora 13.00, la scena Arena. Invitați: Silvia Colfescu, Michael Haulică, Horia Nicola Ursu, Marian Truță și autorii Cezarina Anghilac, Miloș Dumbraci, Teodora Matei, Laura Sorin, Liviu Surugiu. După lansare ne vom retrage la standul editurii, unde autorii prezenți vor acorda autografe.

Să mai spun o dată titlurile cărților cu care debutează colecția ICAR: Cele mai frumoase povestiri science fiction și fantasy ale anului 2017, o antologie de Michael Haulică, și Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbați foarte cumsecade, roman de Liviu Radu. La Editura Vremea.

Advertisements

Balul debutanților (3): Despre gestionarea carierei literare

Horia: Ca să revenim la chestiunea debutului în SF… În ultimii ani, am avut ocazia să asistăm la cîteva re-debuturi ale unor autori ce-și făcuseră un oarecare nume în mica noastră comunitate, la un moment dat, pentru ca apoi să dispară complet din atenția publicului, pentru a reveni – uneori spectaculos, alteori mai puțin. Între cei care au avut succes cu revenirea aceasta i-aș numi pe Lucian Dragoș Bogdan și pe Liviu Surugiu.

Dacă e să-mi dau cu părerea, mai ales Lucian Dragoș Bogdan ne poate oferi un studiu de caz fericit. Revenirea lui s-a produs treptat și, deși a luat-o de la zero (după ce publicase în 2003-2006 trei cărți, a trecut un deceniu bun pînă cînd s-a mai auzit de el), a făcut totul potrivit parcă unui plan bine conceput. Omul a publicat mai întîi cîteva povestiri prin publicațiile de gen, fără a se limita la una singură, apoi a găsit în Bogdan Hrib editorul potrivit, a știut să își vîndă singur cărțile, fără să se lase doar în seama editurii. Participarea cu stand propriu la Comic Con, în doi ani consecutivi, l-a adus în atenția unui public mai larg. N-a lipsit de la nici una dintre întîlnirile fanilor genurilor pe care le practică, a fost prezent – deși e din Alba Iulia – și la tîrgurile mari de la București, dar și la diverse tîrguri regionale – în Cluj, în Timișoara, la Tîrgu Mureș sau la Iași. Omul ține un blog pe care îl actualizează constant, unde își ține cititorii la curent cu tot ce publică, fie că e vorba de cărțile proprii și stadiul în care se află ele, fie că e vorba de recenzii ale cărților confraților. Și-a reeditat volumele de început, aducîndu-le la zi, rescriind pe alocuri, dar s-a avîntat și în experimente dincolo de granița SF-ului, publicînd romane de dragoste și demarînd o serie polițistă bine primită. Nu sînt convins că Lucian e neapărat cel mai bun condei al generației lui, dar sînt sigur că atitudinea sa față de scris și față de ceea ce ar trebui să facă un scriitor pentru a-și promova opera vor face ca el să aibă în față o carieră lungă și fructuoasă. Dacă mă întrebi pe mine, Lucian e cel mai profesionist dintre autorii care țin la ora actuală viu F&SF-ul românesc.

În cazul lui Liviu Surugiu, situația e ceva mai specială. El a făcut parte dintre autorii de bază ai JSF-ului. Aproape că nu era număr în care să nu-i vezi numele. Am avut ocazia să-i văd atunci niște manuscrise: scria cam neglijent, dar avea niște idei și niște intrigi fabuloase. Apoi JSF-ul a dispărut și Liviu odată cu el. A fost o pauză de vreo 15-16 ani, iar cînd a revenit, prea puțini erau cei care își mai aminteau de copilul-minune al JSF-ului de altădată. Așa că, la rîndul său, Liviu a trebuit să o ia de la zero. Liviu e opusul lui Lucian Bogdan. El e expansiv, e guraliv, e peste tot și nicăieri, îi place să se asculte și să fie ascultat, publică pe unde apucă, nu e fidel unei edituri anume, și cred sincer că greșește cu treaba asta. Cu toate acestea, ajutat și de o combinație de noroc și tupeu, dar mai ales de un talent nativ enorm, Liviu are toate șansele să răzbată pe mai departe, iar de cărțile lui să se vorbească și peste un deceniu, să zicem.

Mike: Zici tu bine ce zici cu cei doi, dar înainte să vin și eu cu un exemplu de revenire, mai am ceva de adăugat la ce vorbirăm data trecută, cu privire la wattpadiști. Nasc și acolo oameni, ca să zic așa, poate n-ar trebui să-i băgăm pe toți în aceeași oală. Unii văd în acea platformă chiar o rampă de lansare. De ce? Pentru că nu cunosc lumea literară (sau asta a noastră, de nișă), li se pare greu de răzbit, mai e și corul bocitoarelor, adică cei dispuși să povestească oricui stă să-i asculte cît de greu e să publici în România, că nu se poate publica decît cu pile, că trebie să fii neapărat într-o gașcă etc. Uite, de pildă, Antoaneta Antonov mi se pare că are potențial. A publicat cîteva texte, dintre care  „Galeria Domnișoaraˮ, publicat în Revista de suspans, îmi pare peste media textelor care se publică în mod obișnuit prin revistele noastre.

Acuma, revenind la… reveniri, aș aminti-o în acest context pe Ana-Maria Negrilă. Și ea a cam dispărut odată cu JSF, am mai publicat-o eu prin Lumi virtuale sau Alternativ SF, dacă îmi amintesc bine, apoi a apărut preocuparea ei pentru cariera universitară, doctoratul… pînă a revenit, deodată, printre autori importanți ai editurii Crux, cu două romane noi, cele din seria Stelarium, și, recent, ediția nouă a romanului Împăratul ghețurilor. Și ceva mă face să cred că Ana-Maria de-abia și-a dat drumul și vom avea parte, de-acum înainte, de multe cărți. Mi-aș dori să aibă și o întîlnire cu șansa și să poată trece de granița limbii, s-o vedem publicată în alte țări. E una dintre scriitoaree mele preferate din anii ’90 și tocmai de aceea m-a bucurat foarte mult revenirea ei.

Despre Liviu Surugiu aș mai spune că este poate scriitorul român cel mai aproape de a da lovitura pe piața externă, iar cînd o va face, o va face în stil mare, adică o să-l vedem publicat într-o revistă dintre cele mari, nu în zona asta de small publishing în care am bifat și eu, acum vreo 15-16 ani, niște zeci de publicări alături de Ovidiu Bufnilă, Roxana Brînceanu etc.

Iar în ceea ce-l privește pe Lucian-Dragoș Bogdan, el a făcut foarte bine că și-a diversificat aria de interes, cîștigînd astfel noi fani – cred că e unul dintre puținii autori din sefeul românesc care chiar are fani. Pericolul care-l pîndește pe Lucian însă este cel al risipirii. Vrea mult prea multe și neglijează multul. Cred că are nevoie de cineva care să-l mai tragă de mînecă atunci cînd consideră că, pentru a respecta termenele (din ce în ce mai multe și mai dese) se poate tăia de la calitate. Iar în situația asta se pot afla foarte curînd și alți tineri scriitori care, în doi-trei ani, au ajuns să publice 5-6-7 volume. Cred că asta cu scris 3-4 cărți pe an merge de-abia după ce ai ajuns la un oarecare nivel al meșteșugului scriitoricesc. Sincer, mie mi-e teamă și pentru Teodora Matei, și pentru Florin Purluca, chiar și pentru Daniel Timariu, dacă va cădea și el în ispita de a scrie 3-4 romane pe an. Ziceam cîndva că talentul ni se dă în sumă fixă și depinde numai de noi dacă-l folosim integral într-o carte sau în cinci cărți scrise într-un an. Depinde numai de noi dacă într-o carte punem 100% din talentul pe care-l avem sau doar 20%, ca să avem ce pune și în celelalte patru.

Uite, asta ar fi o problemă: gestionarea carierei de scriitor. Tu crezi că autorii noștri știu să-și conducă cariera? Pentru că, în lipsa unui agent, trebuie să se ocupe ei și de treaba asta.

Horia: Dacă meseria de scriitor ar fi în România cu adevărat o meserie, nu o îndeletnicire ce ține mai degrabă de hobby (sau de obsesie, după caz), atunci lucrurile astea s-ar cere studiate în modulul pentru începători, cel de bază: ce să faci ca să ai o carieră armonioasă în branșa literară? Și-ar fi o mulțime de reguli, mai mult sau mai puțin importante, care ar trebui învățate: de la consultarea celor mai bune surse lexicografice la felul în care trebuie să se prezinte un manuscris unei edituri; de la ce anume trebuie să conțină un contract echitabil la care trebuie să fie relația corectă între un editor și un autor; cît trebuie să facă autorul pentru cartea sa și cît ar fi de așteptat să se implice editura; care sînt editurile care acceptă manuscrise de la debutanți, care nu și care-s cele de evitat cu orice preț; care-s avantajele și dezavantajele self-publishingului; cînd devine prea mult și prea agasant self-promotion-ul în social media; cum trebuie să se comporte un autor în interacțiunea cu cititorii lui; cum trebuie primite critica și sfaturile unui cititor profesionist și în ce măsură autorul debutant trebuie să țină seama de ele; că există viață și după prima carte și că, odată cu întoarcerea la masa de scris, proapătul intrat în branșa scriitoricească se va confrunta, din nou, cu exact același proces și aceleași probleme ca la prima sa carte, cu deosebirea că de astă dată presiunea asupra sa va fi mai mare, fiindcă se va aștepta ca el să își depășească debutul; că există, pe de o parte, blocaj al imaginației, dar și că nu orice idee merită pusă neapărat pe hîrtie; că nu tot ceea ce se publică în periodice sau antologii merită strîns în volume de autor… Cam multe reguli, nu-i așa? Iar astea-s doar cele ce mi-au venit în minte, gîndindu-mă la modul în care ai noștri, ca brazii, le-au încălcat sau le-au ignorat. Fiindcă, dacă scriitorii noștri debutanți se pricep de minune la un lucru, ăla e încălcatul acestor reguli de bază.  Am să-ți dau cîteva exemple de astfel de încălcări flagrante.

Relația cu cititorii? Să ne amintim doar de una dintre autoarele publicate în antologia cu titlu nespus de creativ de la Berg, care, drept reacție la cele scrise de masochiștii implicați în proiectul Blogosfera SF, și-a asmuțit hoarda de lătrători asupra lor, declarînd în plus că cei care-i făcuseră praf textoidul nu-l înțeleseseră, fiindcă nu-i ducea capul, iar respectivul textoid e de fapt o capodoperă. Ce altă cale mai sigură ar putea alege un scriitor pentru a-și înstrăina cititorii și a se asigura că aceștia nu-i vor mai citi (și cu atît mai puțin nu-i vor cumpăra) în veci vreo carte?

Cînd devine prea mult și prea agasant self-promotion-ul în social media? Poate ne răspunde autoarea care, înainte să mă blocheze pe Facebook, îmi oferise ocazia să ies dintr-unul dintre grupurile pe care le aveam în comun și să îi dau unfollow tocmai fiindcă posta zilnic fragmente din cea mai recentă carte a sa, la șase luni de la apariție; sau, cînd nu erau fragmente, erau poze găsite pe net care ilustrau, în opinia ei, vreo scenă sau înfățișau vreun personaj sau vreo navă spațială din romanul ei. Pe bune? Dacă voiam să citesc cartea, cu siguranță aș fi citit-o și fără atîtea teasere, în primul rînd fiindcă scrie bine. Dar ce-i mult, e mult.

Cît trebuie să se implice un autor în promovarea unei cărți? O publică, o lansează și, din punctul respectiv, Dumnezeu cu mila, iar editura să ducă tot greul? Chiar tot? Așa se pare că a considerat un bun prieten care a făcut o antologie foarte faină, a muncit din greu la promovarea ei pre-publicare, a venit la lansarea cărții de la Bookfest… după care, încă de-a doua zi, și-a șters blogul și pagina de FB și n-a mai scris vreodată vreo vorbă despre antologie, pe care, de cîte ori are ocazia, alege să o ignore chiar și cînd își publică pe undeva bio-bibliografia, deși nu uită să menționeze gradul didactic al celor care scriu despre el. Bate-mă, omoară-mă, dar chiar nu înțeleg de ce ar dezavua o carte la care a muncit și care e, pur și simplu, foarte faină.

La relația dintre autor și editură n-am să detaliez nesimțirile comise de anumiți debutanți față de cei care le-au oferit, totuși, șansa de a se înfățișa publicului. Am să îți dau un alt exemplu de măgărie: o autoare care nu așteaptă nici măcar expirarea înțelegerii cu editura la care a debutat și cedează dreptul de publicare unei edituri care demara o colecție nouă, deși cei ce o debutaseră se angajaseră să publice întreaga trilogie la care lucra. No problem, să fie cu succes; dar următoarele volume ale trilogiei n-au mai ieșit la cea de-a doua editură și nici autoarea cea impetuoasă n-a mai făcut de atunci vreo brînză în SF-ul românesc.

Tot cu aceeași editură care-și lansa noua colecție a semnat un alt amic pentru publicarea volumului său de debut, deși îl promisese cu luni bune înainte altcuiva, iar manuscrisul era în curs de pregătire pentru apariție; luat la întrebări, s-a scuzat, spunînd că nu-l poate refuza pe cel care-i făcuse cadou un premiu care suna frumos din coadă, dar că va oferi cu drag următorul său volum editurii rămase cu buzele umflate. N-am idee de ce nu a catadicsit să anunțe lucrul ăsta din momentul răzgîndirii, în loc ca revelația să se producă pe internet. Ghici ce i s-a răspuns? I s-a spus să se spele pe cap cu volumul următor și cu tot ceea ce va mai scrie de-acum înainte. Astfel de gafe sînt, inclusiv pentru mine, de-ajuns pentru a mă determina să nu mă mai intereseze autorii cu pricina, oricît de bine vor fi scris ei. Sînt convins că ai și tu exemple de genul ăsta.

Mike: Da, sigur că am, crezi că i-ai strîns tu pe toți? De treaba aia cu „hai sictirˮ îți amintești? A fost pe Facebook. Cineva a pomenit un roman de debut, altcineva a zis că e cel mai prost roman citit de el în anul ăla sau cam așa ceva, nu mai rețin exact, la care intervine mîndrul autor – debutantul – și îi aruncă un „hai sictirˮ din străfundurile respectului pe care-l are pentru cititorii care nu-s convinși de geniul său. Vorbim despre debutanți, da? Mă gîndesc că lumea s-ar putea să fie mai reținută de-acum cînd o fi să-și dea cu părerea despre cărțile lui. Dar poate nu-l interesează cititorii, vînzările…

Îmi mai amintesc de un tînăr scriitor pe care tocmai îl publicasem, cînd… ce să vezi? Citesc despre el că urmează să-i apară o nouă carte la editura cutare. Păi, cum, fratele meu? Și noi? Ne pregăteam de lansări, evenimente… Ce-i face pe unii să publice peste tot, ca românul imparțial? Or fi crezînd că vorba aia cu toate merele într-un coș se aplică în toate domeniile? Uite, vezi, scriitorii se tot plîng că în România nu sînt agenți, că dacă ar fi…. ehei, ce bine le-ar merge! Eu cred că agenții ar avea grijă să le spună că un autor trebuie să se lipească de o editură cu care să colaboreze pe termen lung. Nici o editură nu va investi într-un autor pentru a spori vînzările altei edituri. Eu cred că autorii ăștia care publică peste tot se risipesc. De fiecare dată trebuie s-o ia de la capăt și asta costă. Bani, energie…

Și mai am un caz, nu știu dacă nu cumva am mai povestit despre el. Lucrăm o poveste, două, nouă, publicăm în revista pe care o făceam, la un moment dat îmi zic că ar cam fi cazul (și timpul) să mergem mai departe, să debuteze omul în volum. Îi zic și ce crezi că-mi răspunde? A, nu, că nu mă interesează să public cărți, de fapt eu nici nu vreau să fiu scriitor, oricum nu mă consider scriitor etc. Serios? Și-atunci la ce-am muncitără atîta vreme? De ce m-am ocupat de el și nu de altul care, poate, chiar se considera scriitor?

De ăla care ne înjura peste tot pe unde ne prindea nu mai zic, dar amintesc situația. Și mai am o amintire veche, cu un autor celebru, care trebuia să fie într-o antologie, ba chiar numisem antologia după povestea lui, aveam ISBN, CIP, copertă, tot ce trebuie. Toate erau bune și frumoase și… cînd să trimitem cartea la tipar, primim un mail de la om, care ne spune că dacă nu-i dăm nu știu cîte mii de dolari își retrage povestea. Din punctul meu de vedere, retras e și în ziua de azi. Nu mă mai interesează creațiile dumnealui, nu sînt atît de masochist încît să văd ce-mi va mai face de fiecare dată. Poate greșesc. Dar asta e. Întîmplător (sau nu?), nu-mi pare că editorii fac coadă la ușa lui.

Partea nasoală – pentru ei – e că lucrurile astea se află și atunci cînd trîntesc ușa la plecare nu-și închid porțile unei sigure edituri. Editorii nu-i au la inimă pe autorii scandalagii, pe cei cu care nu se poate discuta, în general pe cei care vor neapărat să-ți amintească vorba aia cu facerea de bine.

Cred că sîntem cam la final, nu? În încheierea pălăvrăgelii despre debutanți (îmi amintesc că lui Liviu Radu îi plăcea tare mult cuvîntul ăsta: pălăvrăgeală), hai să facem o chestie: tu îți mai amintești de autorii români de SF&F pe care i-ai debutat? În revistele pe care le-ai făcut sau la editurile pentru care ai lucrat… Ca și în cazul tău, au fost cam multe revistele și editurile la care am lucrat, așa că n-o să scormonesc prin arhive, dar îmi amintesc, de pildă, de Aron Biro, Balin Feri, Narcisa Stoica și Ioana Vișan – pe care i-am debutat în Nautilus, Iulian Popa și Florin Spătaru în Argos… Despre debuturile din Supernova sau Alternativ SF, dacă au fost, chiar nu-mi mai aduc aminte. Dar ar mai fi primele volume semnate de Cezarina Anghilac, Roxana Brînceanu, Marian Coman, Mihai Alexandru Dincă, Cătălina Fometici, Florin Purluca, Alexandru Lamba (Tritonic – în primul mandat de la Tritonic ar trebui să mai adaug niște debuturi, dar nu în seriile SF&F: Lorena Lupu, Zully Mustafa și Victor Dragomir), apoi Doru Stoica și Narcisa Stoica la Millennium, iar pentru 2018 să vă mai așteptați la cel puțin un debut… Care e lista ta?

Horia: Ai uitat de Mitoceanu, tot din primul tău mandat de la Tritonic. Și de Dario Pecarov, în Nautilus. Lista mea e mai scurtă, dar tare, ca un espresso de-ăla de stă lingurița drepți în ceașcă. Eu o să mă refer în principal la cei pe care i-am debutat cu cărți, că în materie de reviste n-am CV-ul la fel de bogat ca al tău și, în general, am mers pe nume sigure atunci cînd am cerut texte. Aș pomeni-o totuși pe Laura Ciobanu aici, în Galileo i-a apărut prima poveste pe hîrtie, așa cum și lui Alex Lamba sau lui Eugen Cadaru tot în Galileo le-au ieșit primele texte pe copaci morți. Volume de debut, așadar… La OmniBooks au fost Ladislau Daradici, Bogdan Bucheru, Robert David și Lucian Dragoș Bogdan. La Dacia, Liviu Radu și Ona Frantz. La Millennium: Miloș Dumbraci, Emil Duhnea, Ioana Vișan, Ștefana Czeller, Doru Stoica și Narcisa Stoica (pe ultimii doi i-ai pomenit și tu) și, ca editor de antologie, Adrian Crăciun. Recitind listele astea ale noastre, bag de seamă că aproximativ două treimi dintre cei care contează azi în SF-ul românesc au fost debutați de noi doi.

Mike: Nu știu dacă or fi chiar două treimi… Poate dacă i-am socoti și pe cei care, chiar dacă nu i-am debutat noi, le-am publicat cărțile. De fapt, dacă-i socotim și pe ei, nu știu cîți mai rămîn pe-afară. E vreunul foarte important pe care nici unul dintre noi să nu-l fi publicat? în reviste, antologii sau în volum?

Horia: Nu cred. Not bad, eh?

Aperitiv 6.1

După o pauză binemeritată (căci pînă și dinozaurii, sau poate cu atît mai mult ei) trebuie să își odihnească din cînd în cînd oasele bătrîne, vom reveni mîine, cu cel de-al treilea (și probabil ultimul, cel puțin deocamdată) episod al serialului Balul debutanților. Un mic fragment, ca să vă facem poftă:

Horia: Dacă meseria de scriitor ar fi în România cu adevărat o meserie, nu o îndeletnicire ce ține mai degrabă de hobby (sau de obsesie, după caz), atunci lucrurile astea s-ar cere studiate în modulul pentru începători, cel de bază: ce să faci ca să ai o carieră armonioasă în branșa literară? Și-ar fi o mulțime de reguli, mai mult sau mai puțin importante, care ar trebui învățate […] Cam multe reguli, nu-i așa? Iar astea-s doar cele ce mi-au venit în minte, gîndindu-mă la modul în care ai noștri, ca brazii, le-au încălcat sau le-au ignorat. Fiindcă, dacă scriitorii noștri debutanți se pricep de minune la un lucru, ăla e încălcatul acestor reguli de bază.  Am să-ți dau cîteva exemple de astfel de încălcări flagrante.

Lecturi de dinozauri

Horia: Ca să nu fim acuzați că, în dialogurile noastre, nu facem altceva decît să criticăm ce fac alții, precum cei doi moși din Muppets, ți-aș propune să dăm pe goarnă, periodic, cîte ceva despre cărțile faine pe care le-am citit, despre filmele sau serialele pe care le urmărim, despre știrile din domeniul F&SF care ne-au făcut o zi sau alta mai bună. Așadar, ia zi, ce-ai mai citit bun în ultimul timp? Poate-și mai notează cei care ne citesc vreo idee pentru lecturile viitoare.

Mike: În ultima vreme am citit multă proză scurtă românească pentru un proiect despre care poate vom discuta în curînd. Dar hai să-ți spun ce citesc acum: Ar fi putut fi paradisul, de Camilla Grebe și Åsa Träff, primul roman din seria Siri Bergman (Någon sorts frid în original, apărut în 2009). Cartea a fost publicată la noi în 2012, la Editura Trei, în traducerea lui Doru Mareș. Presupun că a fost tradusă din franceză, ca și titlul, preluat de la ediția franceză, pentru că titlul ediției în limba engleză este Some Kind of Peace (adică fix traducerea titlului original). Știu că poate fac cam prea mult caz de asta, dar pentru mine contează. Contează să traducem cărțile din limbile în care au fost scrie, să nu oferim publicului român ce a înțeles taducătorul nostru din ce a înțeles traducătorul francez sau german sau englez… mai ales că știu multe situații în care versiunile franceze, de pildă, sînt destul de ciuntite –  mi-a povestit mie (cu exemple concrete) o traducătoare.

E faină cartea, și tocmai de-aia m-am apucat de ea, pentru că mi-a plăcut Gheața de sub picioarele ei (am scris despre asta în Observator culturalNinge peste Karlaplan), mi- a plăcut scriitura autoarei. Și-apoi, acțiunea se petrece în Stockholm și mă simt grozav cînd zice un personaj „Am lucrat în barul din centru, știți dumneavoastră, din piața Järntorgetˮ și eu mă gîndesc care o fi barul ăla? Că acolo e buticul ăla de pîine, cele două cofetării, două restaurante, magazinul COOP… care bar? E unul la intrarea în piață, cum vii pe Österlånggatan, ăla trebuie să fie. Și de ce-o fi zicînd barul ăla din centru, că în Gamla stan sînt zeci de baruri, cafenele și restaurante… Sau cînd zice că personajele au o petrecere unde cîntă cîntece de Mikael Wiehe și Ulf Lundell și îi știu pe ăștia, știu cum  arată, știu cum cîntă, le-am ascultat cîntecele, îi am în cele 6 playlisturi pe care mi le-am făcut cu muzica suedeză pe You Tube, apoi mai zice „ideea că trebuie să mai suport o dată Ești cea mai frumoaaasăăă din cîte cunoooscˮ și știu că versul este Det vackraste jag vet, din cîntecul Ceciliei Vennersten (și nu cred că e chiar Ești cea mai frumoasă, ci Cel mai frumos lucru pe care-l știu… E să te văd cînd dormi… zice mai departe cîntecul). Da, cîrcotesc mereu cînd e vorba despre traducerile din suedeză prin intermediul altor limbi, că mie de-aia îmi place să citesc cărțile suedeze traduse de Daniela Ionescu, de pildă, sau de Gabriella Eftimie, care chiar trăiesc acolo și nu numai că știu suedeza, dar știu locurile și obiceiurile, iar asta îmi pare foarte important, pentru că îmi transmit ce ȘTIU ele, nu ce CRED sau își IMAGINEAZĂ.

Povestea din carte nu știu spre ce se îndreaptă, deocamdată sînt ședințele unui psihoterapeut, Siri Bergman, o femeie cu frică de întuneric, văduvă, avînd cabinetul în Stockholm, dar locuind undeva departe de oraș, în pădure. Au fost 100 de pagini deja și, în ciuda faptului că nu se întîmplă nimic, mă țin de citit, iar ăsta e meritul surorilor Camilla Grebe și Åsa Träff.

Poate de-aia citesc suedezii de se rup cărțile astea? Pentru că e vorba în ele despre problemele lor, pentru că, vorba aia, se pot identifica cu personajele (sper că nu chiar cu criminalii, haha!)? Dar cred că asta e valabilă oriunde, și la noi ar fi. Și totuși de ce nu avem și noi scriitori – chiar și din cei de literatură polițistă – care să vîndă în România sute de mii de exemplare? Adică suedezii, la cei 9 milioane ale lor, pot cumpăra o carte în 500.000 de exemplare și noi nici măcar în 100.000? Care o fi problema noastră?

Horia: Problema e aia vînturată pe toate căile media de-o vreme încoace, cu analfabetismul funcțional și lipsa educației pentru lectură, ba chiar a educației pur și simplu. E o problemă cronică a românilor și e una care, cu fiecare an ce trece, devine tot mai gravă și, mă tem, fără vreo rezolvare. Boală lungă, moarte sigură. Și de-aia scad tirajele, și, pînă la urmă, de-aia scade și calitatea cărților ieșite pe piață, fiindcă la o piață cu IQ redus merge să-i dai și cărți cu IQ redus, ca să zic așa. Iar bula noastră, a cititorilor din plăcere, cu patimă, scade în diametru cu fiecare zi ce trece așa. Dar parcă am zis că azi nu cîrcotim și nu ne întristăm, nu?

Hai să-ți spun și eu ce-am citit și de ce. Zilele astea se află în România Pierce Brown, autorul seriei Red Rising (Furia roșie, la Paladin), Bucureștiul fiind unul dintre popasurile sale în turneul european de promovare a celei mai recente cărți a seriei, Iron Gold, apărută în State în ianuarie. Iron Gold e primul volum al unei trilogii care-și situează acțiunea la zece ani după întîmplările istorisite în Furia roșie, Furia aurie și Furia dimineții.

Am aflat încă din februarie, sub pecetea tainei, că Pierce urmează să vină, și am început pregătirea unui potențial interviu pentru Știință & Tehnică (care n-a mai fost să fie acum, va fi abia în toamnă, și poate că-i mai bine așa, că o să aibă ocazia să-mi povestească și impresiile despre vizita în țara noastră). Ei bine, așa se face că am citit toate cele patru cărți una după alta. O să mă opresc însă doar la cea din urmă, Iron Gold, care e continuarea poveștii lui Darrow, fostul miner de pe Marte, devenit, sub porecla Secerătorul, un temut lider militar, cel care a răsturnat ordinea nedreaptă a societății distopice în care fiecare castă profesională e desemnată de o culoare, în vîrful ierarhiei aflîndu-se războinicii Aurii, cei pe care Darrow-Secerătorul a reușit să-i îngenuncheze, după ce a devenit unul dintre ei. Revolta roșie a învins, doar Venus mai rezistă în fața asaltului nimicitor al revoluționarilor conduși de Darrow. Dar prăbușirea vechii ordini a lăsat în urmă un vid de putere, iar Darrow și soția sa trebuie să-i facă față, înfruntînd deopotrivă opoziția celor care vor să pună capăt războiului înainte ca rămășițele societății conduse de Aurii să fi fost pe deplin înfrînte, dar și să se pregătească pentru următoarea confruntare, cu Auriii din coloniile de la marginea Sistemului Solar, care nu pot ierta trădarea lui Darrow. La fel ca celelalte romane din serie, și Iron Gold începe destul de greoi, dar prinde apoi viteză și răsturnările de situație, care de care mai dramatice, se succed într-un ritm amețitor. Omul ăsta știe să construiască și personaje, și o lume coerentă, deși, la prima vedere, ar putea părea trasă de păr, fiind ea modelată după tiparele celei din miturile clasice grecești. Acum stau și aștept cu nerăbdare volumul următor, programat să apară undeva în toamnă în original.

Noul roman e în curs de traducere, la Laura Ciobanu (care azi povestește despre întîlnirea cu Pierce, aici), iar cei de la Paladin plănuiesc să-l publice în toamnă (probabil la Gaudeamus). Un fragment semnificativ din acesta o să apară zilele astea în noul număr din Știință & Tehnică, laolaltă cu o prezentare a autorului.

După cura de Pierce Brown mi-a fost greu să mă hotărăsc ce să citesc. Am citit un roman  apărut în 2017 al lui Meg Gardiner, UNSUB, primul dintr-o nouă serie, despre o jună polițistă care încearcă să prindă un criminal în serie pe care tatăl ei, și el polițist, n-a reușit să-l prindă la vremea lui, ceea ce i-a distrus viața. Al doilea roman din serie, Into the Black Nowhere, a apărut de curînd, dar am să-l las probabil pentru mai la vară.

Acum m-am apucat de ultimul roman al lui Paolo Bacigalupi, Tool of War, care încheie trilogia din care mai fac parte multipremiatul Ship Breaker și The Drowned Cities (despre cartea asta am scris aici, la vremea apariției). Uite, ăsta e un autor care mie-mi place tare mult, Fata modificată (pe care am avut plăcerea să o prezint cititorilor, împreună cu Oliviu Crâznic, la a treia ediție Final Frontier, cînd a apărut ediția de la Nemira; lansarea cu pricina o găsiți aici) mi s-a părut o carte strălucită și-mi pare rău că n-a mers așa cum trebuie la noi, astfel încît Nemira să fi continuat cu celelalte cărți ale autorului. Dar poate că nu-i încă prea tîrziu.

Balul debutanților (2): Păcatele debutanților sau Debuturi și rebuturi

(continuare de aici)

Mike: Miloș Dumbraci și Emil Duhnea da, de acord cu tine, sînt de urmărit. Cu cel puțin unul dintre ei ne vom reîntîlni anul ăsta; nu zic mai mult, toate la vremea potrivită. Aș mai avansa niște nume, care au intrat timid pe teritoriul SF&F, cîțiva tineri scriitori pe care i-am întîlnit la seriile de Creative Writing Sundays, organizate de Revista de povestiri și Bookblog: Andrei Panțu (membru al Secției 14, pe el îl știu de la prima serie a Atelierului SF&F), Irina Georgescu, Ana Erde și Florin Spătaru. I-am publicat pe toți în Argos.

Hai să mergem mai departe. Pași de urmat? Idei preconcepute? În afară de problemele care se învață – gen: ce să conțină mailul pe care-l trimiți unui editor împreună cu textul tău, formatări ale textului, alegerea revistei/editorului – și care se pot găsi pe site-urile revistelor/editurilor la capitolul Ghidul colaboratorului sau la cursurile de scriere literară, tehnici narative sau cum i-om spune, se pare că cel mai greu de înfruntat e posibilitatea refuzului. Tinerii se tem să fie refuzați. Și nu numai tinerii, că și la cei cu oarece publicări am întîlnit temerea asta. Or, dacă aspirantul la gloria literară nu trece peste ideea că un text s-ar putea să-i fie refuzat (fie că nu se ridică la standardele revistei/editurii, fie că redactorul/editorul are pretenții mai mari de la respectivul autor, fie că – se mai întîmplă și asta – redactorul/editorul a avut un moment mai prost cînd a citit textul și n-a percutat), s-ar putea ca asta să ducă la încremenirea într-un proiect necîștigător pe termen lung. Concret? Concret. De ce ai publica 13 texte la rînd (n-am numărat, dar sînt autori în situația asta; n-or fi 13, or fi doar 10) în Gazeta SF? Eu înțeleg că Gazeta e o revistă în care se poate publica ușor (uneori chiar prea ușor) și de aceea preferată de debutanți, dar chiar nu vrei să afli ce părere au depre textele tale și alți editori? Nu vrei să afli dacă ești publicabil în general și nu numai în Gazetă? Nu vrei să afli ce părere au despre texte tale și Antuza Genescu de la Paradox sau Haulică de la Argos sau, mai nou, Marian Coman de la Nautilus? Nu vrei să vezi dacă poți publica și pe bani în România (în Argos și/sau Nautilus)? Îmi amintesc că, la un moment dat, Argos era singura revistă care plătea drepturi de autor. Și totuși nu eram asaltat de texte. Exprimîndu-mi mirarea într-un cerc de sefiști, cineva mi-a spus: n-au nimic cu Argos, dar le e teamă că-i vei refuza. Am rămas siderat. Așa, și?! Ce dacă îi refuz? Poate la a doua sau a treia încercare o să-i public. S-au mai văzut cazuri. Ba chiar și invers, autori cărora le-am publicat unul, două texte s-au văzut refuzați la al treilea. La început s-au supărat, apoi au înțeles și am mers mai departe. L-am publicat pe al patrulea. Unde e problema? Vor avea parte de refuzuri toată viața. Mai toată lumea a avut parte de refuzuri, de la Frank Herbert la J.K. Rowling. Unde e tragedia? Ne ridicăm în picioare, ne ștergem de praf și mergem mai departe. Așa trăiesc scriitorii. Nu e totul roz, mereu o să-ți spună cineva că trebuie să fii mai bun decît ești în clipa aia dacă vrei să aia sau ailaltă etc.

Tu cu ce demoni crezi că se luptă debutanții noștri și cum le fac față dacă le fac?

Horia: Unul dintre demoni ar fi absența originalității. Am văzut o grămadă mare de texte în care se puteau recunoaște fie secvențe sau replici de film, fie peisaje și ecosisteme preluate din filme sau seriale, fie pur și simplu relatări ale unor sesiuni de joc video. Fie că-i vorba de questuri, fie că-i vorba de first person shootere. Nu-s nici măcar pastișe – nu știu cîți dintre ei ar putea să-ți spună ce-i aia o pastișă, între noi fie vorba –, ci sînt mai degrabă repovestiri. Iar chestia asta se manifestă, cred, cel mai acut, la debutanții tineri, cei crescuți cu internetul în poală. Ceea ce e trist. Literatura asta fantasy și science fiction e despre idee, despre altceva decît sîntem obișnuiți să vedem. Din nou, o să-i aduc în discuție pe cei pe care eu îi numesc grafomani de Wattpad, clienții de la „editurile” Berg și Quantum, care rescriu cu o fervoare demnă de-o cauză mai bună tot soiul de romanțuri imposibile cu vampiri, îngeri, demoni, vîrcolaci etc. Și aș mai adăuga, în aceeași felie a lipsei de originalitate, majoritatea prozelor cu zombi care-au prins avînt și pe la noi de cinci ani încoace, de la antologia lui Mircea Pricăjan, dar mai ales de cînd cu Walking Dead, Z Nation și Fear the Walking Dead. Citeam niște fragmente dintr-un roman cu zombalăi apărut la Pavcon în subseria aia cu România sub asediu. Zici că era o secvență de Resident Evil sau de Z Nation. Nimic, nimic, nimic original!!!

Și încă un păcat: graba. Junimea aspirantă la gloria literaturii nu are răbdare să crească organic, să-și facă școala de scris într-un cerc literar, să debuteze într-un fanzin, să treacă apoi la reviste și antologii și abia apoi să încerce să scrie un roman. Nu, tînărul scriitor vrea totul acum. Sau, și mai bine, alaltăieri. Și, bineînțeles, se găsesc cei dispuși să profite de graba lui. Quantum sau Berg, care-l publică pe bani. Sau uite, Pavconul, care are strategia aia sinucigașă, cu publicarea unui număr mare de titluri în tiraje infime, numai ca să poată scrie numere cît mai mari pe coperta cărților… E și ăsta tot un soi de vanity publishing, numai că vanitatea e a editorului, nu a autorului. Zilele trecute am văzut cartea cu numărul 70 sau 71 din colecția aia care-a pornit de cel mult un an și jumătate. Pe bune?

Mike: A, Horia, ăștia de care vorbești tu nu-s demoni, ci îngeri! Sau, cel puțin, ei îi consideră îngeri cînd, de fapt, sînt demoni sub acoperire.

Păi, dacă e să vorbim despre păcatele debutanților, hai să vorbim, că doar ne-au trecut prin mîini cred că mai mult de jumătate din sefiștii-scriitori de azi.

Unul dintre păcatele capitale care, cel puțin pentru mine contează cît să trec sau nu la pagina a doua cu lectura textelor primite, este precaritatea gramaticii & ortografiei. Nu cred că redactorul trebuie să aibă rolul traducătorului, adică să rescrie textul în limba română. Nu cred în geniile semianalfabete. Or fi, nu zic nu, că cică e bine să never say never. Dar orișicît! Eu nu vreau să public autori ale căror texte în cărți să fie într-un fel, iar pe bloguri sau Facebook să arate de parcă omul nu și-ar fi luat bacul sau n-ar fi făcut liceul. Repet, că am mai zis-o: sînt autori cărora, dacă ar avea un agent (deși mă îndoiesc că ar vrea cineva să-i reprezinte), agentul le-ar interzice să scrie de capul lor pe blog sau pe FB.

Un altul ar fi ăsta de care ai zis tu: povestitul filmelor. Băi, mă lași?! Înțeleg că mai iei de ici, de colo, că e de notorietate că totul s-a spus într-un fel sau altul, dar vino și tu cu ceva al tău. O altă poveste în care să mișune ideile altora. Sau măcar scrie-o altfel, fă-mă s-o citesc de dragul vorbelor. Nu zice nimeni că fan fictionul dăunează grav sănătății, dar ține pentru tine exercițiile astea, folosește-le pentru antrenament, nu le da drept opere finite. Pe mine mă deranjează asta pentru că, la urma urmei, îmi arată ceva mai grav: lipsa de discernămînt. Omul nu e capabil să-și dea seama că nu este producător, ci doar un umil reproducător. Partea proastă e că și cititorii încep s-o ia pe calea asta și multe dintre recenziile de pe bloguri arată o lipsă de standarde de speriat (că doar am înlocuit critica literară cu blogurile, nu?). Iar în condițiile astea te mai miră audiența wattpadiștilor? Și faptul că ei chiar se cred scriitori?

Hai, mai zi și tu pînă mă mai gîndesc.

Horia: Cum poți să-ți bați joc de un debutant? Încurajîndu-l și ridicîndu-l în slăvi atunci cînd nu ai de ce să o faci. Publicîndu-l atunci cînd n-a trecut încă de faza ideii, cînd scrisul lui nu-i încă la un nivel publicabil. Sau cînd încă nici nu știe să scrie?

Cel mai bun exemplu în acest sens e publicarea juniorului Merișca și premierea lui de ARSFAN. Pe bune? Publici și premiezi un copil de 6 ani, care încă n-a ajuns la școală? Cui servește chestia asta? Cu siguranță, nu copilului în cauză. Dar Lucian Merișca are se pare o mică obsesie cu premiile, că nu degeaba se laudă el că e singurul român nominalizat la Premiile Hugo (sau era vorba despre Nebula? sau și la unul și la celălalt?). Bietul copil… Greu cu mitomania asta…

Bogdan Gheorghiu, cel pe care Vlad T. Popescu îl propunea drept inventator al cyberpunkului în România (deși la noi se scria și se publica cyberpunk de mai bine de zece ani), publicîndu-l la 15 ani în colecția Nautilus, cu un volum de povestiri insuficient lucrate, care aveau un miez bun, chiar bun, și lăsau să se întrevadă potențialul, dar erau, așa cum spuneai tu mai devreme, în cel mai bun caz niște drafturi. Au fost atunci și cîteva recenzii sincere, care, din păcate, l-au determinat pe Bogdan să lase scrisul deoparte și să se îndrepte spre o altă carieră (a absolvit cinematografia, dacă nu mă înșel). Și e trist, fiindcă, cu graba lui Vlad T. de a-și aroga descoperirea unui talent, n-a reușit decît să-i ucidă în fașă pasiunea.

Luciana Brîndușa Grosu. Numele ăsta îți spune ceva? Nu? Cum așa? Doar e laureata premiului de încurajare al Euroconului din 2011, propusă acolo de onor reprezentanții României. Ai auzit de ea pînă s-o scoată în față cei de la SRSFF? Dar după? Nimic, nada, never ever. Mi-amintesc c-am văzut-o pe „marea scriitoare” la un FF (primul?), atunci, în preajma premierii, scoasă ca la expoziție de către gașca de la SRSFF. Nu-mi amintesc însă să-i fi văzut vreo carte și nici s-o fi auzit glăsuind ceva memorabil cu ocazia ieșirii publice. Și tot mă întreb: la ce naiba poate folosi promovarea unui asemenea personaj? Și chiar îi rog pe cei care-au citit-o și-au promovat-o pe fătuca asta să mă contrazică cu argumente, abia aștept.

A mai fost un caz de premiant, un puștiulică de vreo 13-14 ani, premiat de SRSFF pentru o repovestire a unui joc video, botezată pompos roman. Nu i-am mai auzit de atunci numele, nu l-am reținut, n-o să i-l rețină nici istoria literară (și poate asta e spre binele lui), decît poate ca o notă de subsol la nota de subsol despre SRSFF, subcapitolul cu fazele penibile comise de respectiva organizație.

Ce vreau să spun cu exemplele astea? Că debutul și rebutul se pot confunda pînă la identificare, și că nu e totuna cînd debutezi, cu ce debutezi și cine îți aplaudă debutul, căci respectivul aplaudac nu-ți face un bine, ci un mare rău. Prefer oricînd să mă urască un june aspirant fiindcă i-am spus pe șleau că ceea ce scrie e de rahat, decît să-l văd scălîmbăindu-se literar în public.

Mike: Cu Bogdan Gheorghiu povestea a fost așa: Vlad a știut că e riscantă publicarea unui puști de 15-16 ani. Putea foarte bine ca publicarea să-i fie o trambulină, un impuls într-o carieră de excepție (și Bogdan avea tot ce-i trebuia pentru asta), dar se putea foarte bine ca puștiul să nu știe să gestioneze momentul și să se piardă. Ceea ce s-a și întîmplat. Asta și pentru că la vîrsta aia azi vrei să te faci scriitor, mîine aviator, iar poimîine regizor. Bogdan Georghiu a ales să fie regizor de film. Asta-i tot. La fel a fost și cu copilul de la Brăila, premiat de SRSFF, de care zici: e vorba despre Bogdan Cătălin Mereuță, care a luat în 2011 Premiul Ion Hobana „Speranța anului”, dedicat unui autor debutant sau  la început de carieră, având vârsta sub 35 de ani, pentru  romanul Luptătorii virtuali. Noi – noi, românii, în general; nu știu alte nații dacă păcătuiesc în felul ăsta – sîntem tare dornici de a găsi genii la fiecare colț de stradă. Cum apare un copil care știe juma’ de „Luceafărul” pe dinafară, cum e dat pe toate televiziunile. Cum vine un copil cu niște ceva ce seamănă a versuri, cum e plimbat ca femeia cu barbă prin toate tîrgurile, i se scot volume peste volume… și, ajuns la 35 de ani, cu 28 de cărți, constată că nu înseamnă nimic pentru literatura română, că în afară de mentorii lui din orășelul lui nu-l pomenește nimeni cu nici un prilej și… ei, asta chiar e ceva tragic. Pentru că nu-i ușor să-ți dai seama că marele bulevard pe care ți se spunea de mic copil că mergi nu este decît un drum de țară prăfuit sau plin de noroi cînd plouă. Și… prin lumea literară plouă al naibii de mult!

Despre Brîndușa Grosu ce să zic? Mie mi s-a părut încă de atunci că fata n-a prea înțeles ce premiu a luat și de ce. Dar există o tendință în premiile SRSFF de a epata, de a face lucrurile altfel cu orice chip, vezi cui acordă ei premiile. Dar eu zic să las ce vreau să zic acum pentru o viitoare serie de articole despre premii, nu?

Și poate ar fi bine să ne oprim, e suficient pentru această parte a doua. Săptămîna viitoare tot despre debuturi, da? Și atunci zicem și de treaba aia despre care-am vorbit…

(va urma)

Aperitiv 4.2

Horia: […] debutul și rebutul se pot confunda pînă la identificare, și nu e totuna cînd debutezi, cu ce debutezi și cine îți aplaudă debutul, căci respectivul aplaudac nu-ți face un bine, ci un mare rău. Prefer oricînd să mă urască un june aspirant fiindcă i-am spus pe șleau că ceea ce scrie e de rahat, decît să-l văd scălîmbăindu-se literar în public.

Dialogul complet (al patrulea), mîine. Și am un feeling că nu va fi ultimul pe tema debutului literar în F&SF.

Aperitiv 4.1

Un mic aperitiv, ca să vă facem poftă să ne citiți duminică, cu un nou dialog, în continuarea celui de duminica trecută:

Michael: […] În afară de problemele care se învață – gen ce să conțină mailul pe care-l trimiți unui editor împreună cu textul tău, formatări ale textului, alegerea revistei/editorului – și care se pot găsi pe site-urile revistelor/editurilor la capitolul Ghidul colaboratorului sau la cursurile de scriere literară, tehnici narative sau cum i-om spune, se pare că cel mai greu de înfruntat e posibilitatea refuzului. Tinerii se tem să fie refuzați. Și nu numai tinerii, că și la cei cu oarece publicări am întîlnit temerea asta. […]

By the way, titlul – de lucru, deocamdată – al noului dialog între dinozauri sună cam așa:

Balul debutanților (2): debuturi, rebuturi și redebuturi