Lecturi de dinozauri

Horia: Ca să nu fim acuzați că, în dialogurile noastre, nu facem altceva decît să criticăm ce fac alții, precum cei doi moși din Muppets, ți-aș propune să dăm pe goarnă, periodic, cîte ceva despre cărțile faine pe care le-am citit, despre filmele sau serialele pe care le urmărim, despre știrile din domeniul F&SF care ne-au făcut o zi sau alta mai bună. Așadar, ia zi, ce-ai mai citit bun în ultimul timp? Poate-și mai notează cei care ne citesc vreo idee pentru lecturile viitoare.

Mike: În ultima vreme am citit multă proză scurtă românească pentru un proiect despre care poate vom discuta în curînd. Dar hai să-ți spun ce citesc acum: Ar fi putut fi paradisul, de Camilla Grebe și Åsa Träff, primul roman din seria Siri Bergman (Någon sorts frid în original, apărut în 2009). Cartea a fost publicată la noi în 2012, la Editura Trei, în traducerea lui Doru Mareș. Presupun că a fost tradusă din franceză, ca și titlul, preluat de la ediția franceză, pentru că titlul ediției în limba engleză este Some Kind of Peace (adică fix traducerea titlului original). Știu că poate fac cam prea mult caz de asta, dar pentru mine contează. Contează să traducem cărțile din limbile în care au fost scrie, să nu oferim publicului român ce a înțeles taducătorul nostru din ce a înțeles traducătorul francez sau german sau englez… mai ales că știu multe situații în care versiunile franceze, de pildă, sînt destul de ciuntite –  mi-a povestit mie (cu exemple concrete) o traducătoare.

E faină cartea, și tocmai de-aia m-am apucat de ea, pentru că mi-a plăcut Gheața de sub picioarele ei (am scris despre asta în Observator culturalNinge peste Karlaplan), mi- a plăcut scriitura autoarei. Și-apoi, acțiunea se petrece în Stockholm și mă simt grozav cînd zice un personaj „Am lucrat în barul din centru, știți dumneavoastră, din piața Järntorgetˮ și eu mă gîndesc care o fi barul ăla? Că acolo e buticul ăla de pîine, cele două cofetării, două restaurante, magazinul COOP… care bar? E unul la intrarea în piață, cum vii pe Österlånggatan, ăla trebuie să fie. Și de ce-o fi zicînd barul ăla din centru, că în Gamla stan sînt zeci de baruri, cafenele și restaurante… Sau cînd zice că personajele au o petrecere unde cîntă cîntece de Mikael Wiehe și Ulf Lundell și îi știu pe ăștia, știu cum  arată, știu cum cîntă, le-am ascultat cîntecele, îi am în cele 6 playlisturi pe care mi le-am făcut cu muzica suedeză pe You Tube, apoi mai zice „ideea că trebuie să mai suport o dată Ești cea mai frumoaaasăăă din cîte cunoooscˮ și știu că versul este Det vackraste jag vet, din cîntecul Ceciliei Vennersten (și nu cred că e chiar Ești cea mai frumoasă, ci Cel mai frumos lucru pe care-l știu… E să te văd cînd dormi… zice mai departe cîntecul). Da, cîrcotesc mereu cînd e vorba despre traducerile din suedeză prin intermediul altor limbi, că mie de-aia îmi place să citesc cărțile suedeze traduse de Daniela Ionescu, de pildă, sau de Gabriella Eftimie, care chiar trăiesc acolo și nu numai că știu suedeza, dar știu locurile și obiceiurile, iar asta îmi pare foarte important, pentru că îmi transmit ce ȘTIU ele, nu ce CRED sau își IMAGINEAZĂ.

Povestea din carte nu știu spre ce se îndreaptă, deocamdată sînt ședințele unui psihoterapeut, Siri Bergman, o femeie cu frică de întuneric, văduvă, avînd cabinetul în Stockholm, dar locuind undeva departe de oraș, în pădure. Au fost 100 de pagini deja și, în ciuda faptului că nu se întîmplă nimic, mă țin de citit, iar ăsta e meritul surorilor Camilla Grebe și Åsa Träff.

Poate de-aia citesc suedezii de se rup cărțile astea? Pentru că e vorba în ele despre problemele lor, pentru că, vorba aia, se pot identifica cu personajele (sper că nu chiar cu criminalii, haha!)? Dar cred că asta e valabilă oriunde, și la noi ar fi. Și totuși de ce nu avem și noi scriitori – chiar și din cei de literatură polițistă – care să vîndă în România sute de mii de exemplare? Adică suedezii, la cei 9 milioane ale lor, pot cumpăra o carte în 500.000 de exemplare și noi nici măcar în 100.000? Care o fi problema noastră?

Horia: Problema e aia vînturată pe toate căile media de-o vreme încoace, cu analfabetismul funcțional și lipsa educației pentru lectură, ba chiar a educației pur și simplu. E o problemă cronică a românilor și e una care, cu fiecare an ce trece, devine tot mai gravă și, mă tem, fără vreo rezolvare. Boală lungă, moarte sigură. Și de-aia scad tirajele, și, pînă la urmă, de-aia scade și calitatea cărților ieșite pe piață, fiindcă la o piață cu IQ redus merge să-i dai și cărți cu IQ redus, ca să zic așa. Iar bula noastră, a cititorilor din plăcere, cu patimă, scade în diametru cu fiecare zi ce trece așa. Dar parcă am zis că azi nu cîrcotim și nu ne întristăm, nu?

Hai să-ți spun și eu ce-am citit și de ce. Zilele astea se află în România Pierce Brown, autorul seriei Red Rising (Furia roșie, la Paladin), Bucureștiul fiind unul dintre popasurile sale în turneul european de promovare a celei mai recente cărți a seriei, Iron Gold, apărută în State în ianuarie. Iron Gold e primul volum al unei trilogii care-și situează acțiunea la zece ani după întîmplările istorisite în Furia roșie, Furia aurie și Furia dimineții.

Am aflat încă din februarie, sub pecetea tainei, că Pierce urmează să vină, și am început pregătirea unui potențial interviu pentru Știință & Tehnică (care n-a mai fost să fie acum, va fi abia în toamnă, și poate că-i mai bine așa, că o să aibă ocazia să-mi povestească și impresiile despre vizita în țara noastră). Ei bine, așa se face că am citit toate cele patru cărți una după alta. O să mă opresc însă doar la cea din urmă, Iron Gold, care e continuarea poveștii lui Darrow, fostul miner de pe Marte, devenit, sub porecla Secerătorul, un temut lider militar, cel care a răsturnat ordinea nedreaptă a societății distopice în care fiecare castă profesională e desemnată de o culoare, în vîrful ierarhiei aflîndu-se războinicii Aurii, cei pe care Darrow-Secerătorul a reușit să-i îngenuncheze, după ce a devenit unul dintre ei. Revolta roșie a învins, doar Venus mai rezistă în fața asaltului nimicitor al revoluționarilor conduși de Darrow. Dar prăbușirea vechii ordini a lăsat în urmă un vid de putere, iar Darrow și soția sa trebuie să-i facă față, înfruntînd deopotrivă opoziția celor care vor să pună capăt războiului înainte ca rămășițele societății conduse de Aurii să fi fost pe deplin înfrînte, dar și să se pregătească pentru următoarea confruntare, cu Auriii din coloniile de la marginea Sistemului Solar, care nu pot ierta trădarea lui Darrow. La fel ca celelalte romane din serie, și Iron Gold începe destul de greoi, dar prinde apoi viteză și răsturnările de situație, care de care mai dramatice, se succed într-un ritm amețitor. Omul ăsta știe să construiască și personaje, și o lume coerentă, deși, la prima vedere, ar putea părea trasă de păr, fiind ea modelată după tiparele celei din miturile clasice grecești. Acum stau și aștept cu nerăbdare volumul următor, programat să apară undeva în toamnă în original.

Noul roman e în curs de traducere, la Laura Ciobanu (care azi povestește despre întîlnirea cu Pierce, aici), iar cei de la Paladin plănuiesc să-l publice în toamnă (probabil la Gaudeamus). Un fragment semnificativ din acesta o să apară zilele astea în noul număr din Știință & Tehnică, laolaltă cu o prezentare a autorului.

După cura de Pierce Brown mi-a fost greu să mă hotărăsc ce să citesc. Am citit un roman  apărut în 2017 al lui Meg Gardiner, UNSUB, primul dintr-o nouă serie, despre o jună polițistă care încearcă să prindă un criminal în serie pe care tatăl ei, și el polițist, n-a reușit să-l prindă la vremea lui, ceea ce i-a distrus viața. Al doilea roman din serie, Into the Black Nowhere, a apărut de curînd, dar am să-l las probabil pentru mai la vară.

Acum m-am apucat de ultimul roman al lui Paolo Bacigalupi, Tool of War, care încheie trilogia din care mai fac parte multipremiatul Ship Breaker și The Drowned Cities (despre cartea asta am scris aici, la vremea apariției). Uite, ăsta e un autor care mie-mi place tare mult, Fata modificată (pe care am avut plăcerea să o prezint cititorilor, împreună cu Oliviu Crâznic, la a treia ediție Final Frontier, cînd a apărut ediția de la Nemira; lansarea cu pricina o găsiți aici) mi s-a părut o carte strălucită și-mi pare rău că n-a mers așa cum trebuie la noi, astfel încît Nemira să fi continuat cu celelalte cărți ale autorului. Dar poate că nu-i încă prea tîrziu.

Advertisements

2 thoughts on “Lecturi de dinozauri

  1. nu ca mi-au displăcut articolele precedente, dar și cele de genul ăsta sunt interesante, din simplul fapt că voi aveți niște ani și cărți (citite, editate, traduse, scrise) în spate, deci susțin și partea de recomandări ca astea 😀 go on, you funny dinosaurs! :)) (ca să nu zic fossils, că parcă nu sunteți… încă 😀 )

    Like

  2. Pingback: Jurassic Hyde Park 5 – Lecturi de dinozauri | Colierul de perle al bunicii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s