Lecturi de dinozauri

Horia: Ca să nu fim acuzați că, în dialogurile noastre, nu facem altceva decît să criticăm ce fac alții, precum cei doi moși din Muppets, ți-aș propune să dăm pe goarnă, periodic, cîte ceva despre cărțile faine pe care le-am citit, despre filmele sau serialele pe care le urmărim, despre știrile din domeniul F&SF care ne-au făcut o zi sau alta mai bună. Așadar, ia zi, ce-ai mai citit bun în ultimul timp? Poate-și mai notează cei care ne citesc vreo idee pentru lecturile viitoare.

Mike: În ultima vreme am citit multă proză scurtă românească pentru un proiect despre care poate vom discuta în curînd. Dar hai să-ți spun ce citesc acum: Ar fi putut fi paradisul, de Camilla Grebe și Åsa Träff, primul roman din seria Siri Bergman (Någon sorts frid în original, apărut în 2009). Cartea a fost publicată la noi în 2012, la Editura Trei, în traducerea lui Doru Mareș. Presupun că a fost tradusă din franceză, ca și titlul, preluat de la ediția franceză, pentru că titlul ediției în limba engleză este Some Kind of Peace (adică fix traducerea titlului original). Știu că poate fac cam prea mult caz de asta, dar pentru mine contează. Contează să traducem cărțile din limbile în care au fost scrie, să nu oferim publicului român ce a înțeles taducătorul nostru din ce a înțeles traducătorul francez sau german sau englez… mai ales că știu multe situații în care versiunile franceze, de pildă, sînt destul de ciuntite –  mi-a povestit mie (cu exemple concrete) o traducătoare.

E faină cartea, și tocmai de-aia m-am apucat de ea, pentru că mi-a plăcut Gheața de sub picioarele ei (am scris despre asta în Observator culturalNinge peste Karlaplan), mi- a plăcut scriitura autoarei. Și-apoi, acțiunea se petrece în Stockholm și mă simt grozav cînd zice un personaj „Am lucrat în barul din centru, știți dumneavoastră, din piața Järntorgetˮ și eu mă gîndesc care o fi barul ăla? Că acolo e buticul ăla de pîine, cele două cofetării, două restaurante, magazinul COOP… care bar? E unul la intrarea în piață, cum vii pe Österlånggatan, ăla trebuie să fie. Și de ce-o fi zicînd barul ăla din centru, că în Gamla stan sînt zeci de baruri, cafenele și restaurante… Sau cînd zice că personajele au o petrecere unde cîntă cîntece de Mikael Wiehe și Ulf Lundell și îi știu pe ăștia, știu cum  arată, știu cum cîntă, le-am ascultat cîntecele, îi am în cele 6 playlisturi pe care mi le-am făcut cu muzica suedeză pe You Tube, apoi mai zice „ideea că trebuie să mai suport o dată Ești cea mai frumoaaasăăă din cîte cunoooscˮ și știu că versul este Det vackraste jag vet, din cîntecul Ceciliei Vennersten (și nu cred că e chiar Ești cea mai frumoasă, ci Cel mai frumos lucru pe care-l știu… E să te văd cînd dormi… zice mai departe cîntecul). Da, cîrcotesc mereu cînd e vorba despre traducerile din suedeză prin intermediul altor limbi, că mie de-aia îmi place să citesc cărțile suedeze traduse de Daniela Ionescu, de pildă, sau de Gabriella Eftimie, care chiar trăiesc acolo și nu numai că știu suedeza, dar știu locurile și obiceiurile, iar asta îmi pare foarte important, pentru că îmi transmit ce ȘTIU ele, nu ce CRED sau își IMAGINEAZĂ.

Povestea din carte nu știu spre ce se îndreaptă, deocamdată sînt ședințele unui psihoterapeut, Siri Bergman, o femeie cu frică de întuneric, văduvă, avînd cabinetul în Stockholm, dar locuind undeva departe de oraș, în pădure. Au fost 100 de pagini deja și, în ciuda faptului că nu se întîmplă nimic, mă țin de citit, iar ăsta e meritul surorilor Camilla Grebe și Åsa Träff.

Poate de-aia citesc suedezii de se rup cărțile astea? Pentru că e vorba în ele despre problemele lor, pentru că, vorba aia, se pot identifica cu personajele (sper că nu chiar cu criminalii, haha!)? Dar cred că asta e valabilă oriunde, și la noi ar fi. Și totuși de ce nu avem și noi scriitori – chiar și din cei de literatură polițistă – care să vîndă în România sute de mii de exemplare? Adică suedezii, la cei 9 milioane ale lor, pot cumpăra o carte în 500.000 de exemplare și noi nici măcar în 100.000? Care o fi problema noastră?

Horia: Problema e aia vînturată pe toate căile media de-o vreme încoace, cu analfabetismul funcțional și lipsa educației pentru lectură, ba chiar a educației pur și simplu. E o problemă cronică a românilor și e una care, cu fiecare an ce trece, devine tot mai gravă și, mă tem, fără vreo rezolvare. Boală lungă, moarte sigură. Și de-aia scad tirajele, și, pînă la urmă, de-aia scade și calitatea cărților ieșite pe piață, fiindcă la o piață cu IQ redus merge să-i dai și cărți cu IQ redus, ca să zic așa. Iar bula noastră, a cititorilor din plăcere, cu patimă, scade în diametru cu fiecare zi ce trece așa. Dar parcă am zis că azi nu cîrcotim și nu ne întristăm, nu?

Hai să-ți spun și eu ce-am citit și de ce. Zilele astea se află în România Pierce Brown, autorul seriei Red Rising (Furia roșie, la Paladin), Bucureștiul fiind unul dintre popasurile sale în turneul european de promovare a celei mai recente cărți a seriei, Iron Gold, apărută în State în ianuarie. Iron Gold e primul volum al unei trilogii care-și situează acțiunea la zece ani după întîmplările istorisite în Furia roșie, Furia aurie și Furia dimineții.

Am aflat încă din februarie, sub pecetea tainei, că Pierce urmează să vină, și am început pregătirea unui potențial interviu pentru Știință & Tehnică (care n-a mai fost să fie acum, va fi abia în toamnă, și poate că-i mai bine așa, că o să aibă ocazia să-mi povestească și impresiile despre vizita în țara noastră). Ei bine, așa se face că am citit toate cele patru cărți una după alta. O să mă opresc însă doar la cea din urmă, Iron Gold, care e continuarea poveștii lui Darrow, fostul miner de pe Marte, devenit, sub porecla Secerătorul, un temut lider militar, cel care a răsturnat ordinea nedreaptă a societății distopice în care fiecare castă profesională e desemnată de o culoare, în vîrful ierarhiei aflîndu-se războinicii Aurii, cei pe care Darrow-Secerătorul a reușit să-i îngenuncheze, după ce a devenit unul dintre ei. Revolta roșie a învins, doar Venus mai rezistă în fața asaltului nimicitor al revoluționarilor conduși de Darrow. Dar prăbușirea vechii ordini a lăsat în urmă un vid de putere, iar Darrow și soția sa trebuie să-i facă față, înfruntînd deopotrivă opoziția celor care vor să pună capăt războiului înainte ca rămășițele societății conduse de Aurii să fi fost pe deplin înfrînte, dar și să se pregătească pentru următoarea confruntare, cu Auriii din coloniile de la marginea Sistemului Solar, care nu pot ierta trădarea lui Darrow. La fel ca celelalte romane din serie, și Iron Gold începe destul de greoi, dar prinde apoi viteză și răsturnările de situație, care de care mai dramatice, se succed într-un ritm amețitor. Omul ăsta știe să construiască și personaje, și o lume coerentă, deși, la prima vedere, ar putea părea trasă de păr, fiind ea modelată după tiparele celei din miturile clasice grecești. Acum stau și aștept cu nerăbdare volumul următor, programat să apară undeva în toamnă în original.

Noul roman e în curs de traducere, la Laura Ciobanu (care azi povestește despre întîlnirea cu Pierce, aici), iar cei de la Paladin plănuiesc să-l publice în toamnă (probabil la Gaudeamus). Un fragment semnificativ din acesta o să apară zilele astea în noul număr din Știință & Tehnică, laolaltă cu o prezentare a autorului.

După cura de Pierce Brown mi-a fost greu să mă hotărăsc ce să citesc. Am citit un roman  apărut în 2017 al lui Meg Gardiner, UNSUB, primul dintr-o nouă serie, despre o jună polițistă care încearcă să prindă un criminal în serie pe care tatăl ei, și el polițist, n-a reușit să-l prindă la vremea lui, ceea ce i-a distrus viața. Al doilea roman din serie, Into the Black Nowhere, a apărut de curînd, dar am să-l las probabil pentru mai la vară.

Acum m-am apucat de ultimul roman al lui Paolo Bacigalupi, Tool of War, care încheie trilogia din care mai fac parte multipremiatul Ship Breaker și The Drowned Cities (despre cartea asta am scris aici, la vremea apariției). Uite, ăsta e un autor care mie-mi place tare mult, Fata modificată (pe care am avut plăcerea să o prezint cititorilor, împreună cu Oliviu Crâznic, la a treia ediție Final Frontier, cînd a apărut ediția de la Nemira; lansarea cu pricina o găsiți aici) mi s-a părut o carte strălucită și-mi pare rău că n-a mers așa cum trebuie la noi, astfel încît Nemira să fi continuat cu celelalte cărți ale autorului. Dar poate că nu-i încă prea tîrziu.

Balul debutanților (2): Păcatele debutanților sau Debuturi și rebuturi

(continuare de aici)

Mike: Miloș Dumbraci și Emil Duhnea da, de acord cu tine, sînt de urmărit. Cu cel puțin unul dintre ei ne vom reîntîlni anul ăsta; nu zic mai mult, toate la vremea potrivită. Aș mai avansa niște nume, care au intrat timid pe teritoriul SF&F, cîțiva tineri scriitori pe care i-am întîlnit la seriile de Creative Writing Sundays, organizate de Revista de povestiri și Bookblog: Andrei Panțu (membru al Secției 14, pe el îl știu de la prima serie a Atelierului SF&F), Irina Georgescu, Ana Erde și Florin Spătaru. I-am publicat pe toți în Argos.

Hai să mergem mai departe. Pași de urmat? Idei preconcepute? În afară de problemele care se învață – gen: ce să conțină mailul pe care-l trimiți unui editor împreună cu textul tău, formatări ale textului, alegerea revistei/editorului – și care se pot găsi pe site-urile revistelor/editurilor la capitolul Ghidul colaboratorului sau la cursurile de scriere literară, tehnici narative sau cum i-om spune, se pare că cel mai greu de înfruntat e posibilitatea refuzului. Tinerii se tem să fie refuzați. Și nu numai tinerii, că și la cei cu oarece publicări am întîlnit temerea asta. Or, dacă aspirantul la gloria literară nu trece peste ideea că un text s-ar putea să-i fie refuzat (fie că nu se ridică la standardele revistei/editurii, fie că redactorul/editorul are pretenții mai mari de la respectivul autor, fie că – se mai întîmplă și asta – redactorul/editorul a avut un moment mai prost cînd a citit textul și n-a percutat), s-ar putea ca asta să ducă la încremenirea într-un proiect necîștigător pe termen lung. Concret? Concret. De ce ai publica 13 texte la rînd (n-am numărat, dar sînt autori în situația asta; n-or fi 13, or fi doar 10) în Gazeta SF? Eu înțeleg că Gazeta e o revistă în care se poate publica ușor (uneori chiar prea ușor) și de aceea preferată de debutanți, dar chiar nu vrei să afli ce părere au depre textele tale și alți editori? Nu vrei să afli dacă ești publicabil în general și nu numai în Gazetă? Nu vrei să afli ce părere au despre texte tale și Antuza Genescu de la Paradox sau Haulică de la Argos sau, mai nou, Marian Coman de la Nautilus? Nu vrei să vezi dacă poți publica și pe bani în România (în Argos și/sau Nautilus)? Îmi amintesc că, la un moment dat, Argos era singura revistă care plătea drepturi de autor. Și totuși nu eram asaltat de texte. Exprimîndu-mi mirarea într-un cerc de sefiști, cineva mi-a spus: n-au nimic cu Argos, dar le e teamă că-i vei refuza. Am rămas siderat. Așa, și?! Ce dacă îi refuz? Poate la a doua sau a treia încercare o să-i public. S-au mai văzut cazuri. Ba chiar și invers, autori cărora le-am publicat unul, două texte s-au văzut refuzați la al treilea. La început s-au supărat, apoi au înțeles și am mers mai departe. L-am publicat pe al patrulea. Unde e problema? Vor avea parte de refuzuri toată viața. Mai toată lumea a avut parte de refuzuri, de la Frank Herbert la J.K. Rowling. Unde e tragedia? Ne ridicăm în picioare, ne ștergem de praf și mergem mai departe. Așa trăiesc scriitorii. Nu e totul roz, mereu o să-ți spună cineva că trebuie să fii mai bun decît ești în clipa aia dacă vrei să aia sau ailaltă etc.

Tu cu ce demoni crezi că se luptă debutanții noștri și cum le fac față dacă le fac?

Horia: Unul dintre demoni ar fi absența originalității. Am văzut o grămadă mare de texte în care se puteau recunoaște fie secvențe sau replici de film, fie peisaje și ecosisteme preluate din filme sau seriale, fie pur și simplu relatări ale unor sesiuni de joc video. Fie că-i vorba de questuri, fie că-i vorba de first person shootere. Nu-s nici măcar pastișe – nu știu cîți dintre ei ar putea să-ți spună ce-i aia o pastișă, între noi fie vorba –, ci sînt mai degrabă repovestiri. Iar chestia asta se manifestă, cred, cel mai acut, la debutanții tineri, cei crescuți cu internetul în poală. Ceea ce e trist. Literatura asta fantasy și science fiction e despre idee, despre altceva decît sîntem obișnuiți să vedem. Din nou, o să-i aduc în discuție pe cei pe care eu îi numesc grafomani de Wattpad, clienții de la „editurile” Berg și Quantum, care rescriu cu o fervoare demnă de-o cauză mai bună tot soiul de romanțuri imposibile cu vampiri, îngeri, demoni, vîrcolaci etc. Și aș mai adăuga, în aceeași felie a lipsei de originalitate, majoritatea prozelor cu zombi care-au prins avînt și pe la noi de cinci ani încoace, de la antologia lui Mircea Pricăjan, dar mai ales de cînd cu Walking Dead, Z Nation și Fear the Walking Dead. Citeam niște fragmente dintr-un roman cu zombalăi apărut la Pavcon în subseria aia cu România sub asediu. Zici că era o secvență de Resident Evil sau de Z Nation. Nimic, nimic, nimic original!!!

Și încă un păcat: graba. Junimea aspirantă la gloria literaturii nu are răbdare să crească organic, să-și facă școala de scris într-un cerc literar, să debuteze într-un fanzin, să treacă apoi la reviste și antologii și abia apoi să încerce să scrie un roman. Nu, tînărul scriitor vrea totul acum. Sau, și mai bine, alaltăieri. Și, bineînțeles, se găsesc cei dispuși să profite de graba lui. Quantum sau Berg, care-l publică pe bani. Sau uite, Pavconul, care are strategia aia sinucigașă, cu publicarea unui număr mare de titluri în tiraje infime, numai ca să poată scrie numere cît mai mari pe coperta cărților… E și ăsta tot un soi de vanity publishing, numai că vanitatea e a editorului, nu a autorului. Zilele trecute am văzut cartea cu numărul 70 sau 71 din colecția aia care-a pornit de cel mult un an și jumătate. Pe bune?

Mike: A, Horia, ăștia de care vorbești tu nu-s demoni, ci îngeri! Sau, cel puțin, ei îi consideră îngeri cînd, de fapt, sînt demoni sub acoperire.

Păi, dacă e să vorbim despre păcatele debutanților, hai să vorbim, că doar ne-au trecut prin mîini cred că mai mult de jumătate din sefiștii-scriitori de azi.

Unul dintre păcatele capitale care, cel puțin pentru mine contează cît să trec sau nu la pagina a doua cu lectura textelor primite, este precaritatea gramaticii & ortografiei. Nu cred că redactorul trebuie să aibă rolul traducătorului, adică să rescrie textul în limba română. Nu cred în geniile semianalfabete. Or fi, nu zic nu, că cică e bine să never say never. Dar orișicît! Eu nu vreau să public autori ale căror texte în cărți să fie într-un fel, iar pe bloguri sau Facebook să arate de parcă omul nu și-ar fi luat bacul sau n-ar fi făcut liceul. Repet, că am mai zis-o: sînt autori cărora, dacă ar avea un agent (deși mă îndoiesc că ar vrea cineva să-i reprezinte), agentul le-ar interzice să scrie de capul lor pe blog sau pe FB.

Un altul ar fi ăsta de care ai zis tu: povestitul filmelor. Băi, mă lași?! Înțeleg că mai iei de ici, de colo, că e de notorietate că totul s-a spus într-un fel sau altul, dar vino și tu cu ceva al tău. O altă poveste în care să mișune ideile altora. Sau măcar scrie-o altfel, fă-mă s-o citesc de dragul vorbelor. Nu zice nimeni că fan fictionul dăunează grav sănătății, dar ține pentru tine exercițiile astea, folosește-le pentru antrenament, nu le da drept opere finite. Pe mine mă deranjează asta pentru că, la urma urmei, îmi arată ceva mai grav: lipsa de discernămînt. Omul nu e capabil să-și dea seama că nu este producător, ci doar un umil reproducător. Partea proastă e că și cititorii încep s-o ia pe calea asta și multe dintre recenziile de pe bloguri arată o lipsă de standarde de speriat (că doar am înlocuit critica literară cu blogurile, nu?). Iar în condițiile astea te mai miră audiența wattpadiștilor? Și faptul că ei chiar se cred scriitori?

Hai, mai zi și tu pînă mă mai gîndesc.

Horia: Cum poți să-ți bați joc de un debutant? Încurajîndu-l și ridicîndu-l în slăvi atunci cînd nu ai de ce să o faci. Publicîndu-l atunci cînd n-a trecut încă de faza ideii, cînd scrisul lui nu-i încă la un nivel publicabil. Sau cînd încă nici nu știe să scrie?

Cel mai bun exemplu în acest sens e publicarea juniorului Merișca și premierea lui de ARSFAN. Pe bune? Publici și premiezi un copil de 6 ani, care încă n-a ajuns la școală? Cui servește chestia asta? Cu siguranță, nu copilului în cauză. Dar Lucian Merișca are se pare o mică obsesie cu premiile, că nu degeaba se laudă el că e singurul român nominalizat la Premiile Hugo (sau era vorba despre Nebula? sau și la unul și la celălalt?). Bietul copil… Greu cu mitomania asta…

Bogdan Gheorghiu, cel pe care Vlad T. Popescu îl propunea drept inventator al cyberpunkului în România (deși la noi se scria și se publica cyberpunk de mai bine de zece ani), publicîndu-l la 15 ani în colecția Nautilus, cu un volum de povestiri insuficient lucrate, care aveau un miez bun, chiar bun, și lăsau să se întrevadă potențialul, dar erau, așa cum spuneai tu mai devreme, în cel mai bun caz niște drafturi. Au fost atunci și cîteva recenzii sincere, care, din păcate, l-au determinat pe Bogdan să lase scrisul deoparte și să se îndrepte spre o altă carieră (a absolvit cinematografia, dacă nu mă înșel). Și e trist, fiindcă, cu graba lui Vlad T. de a-și aroga descoperirea unui talent, n-a reușit decît să-i ucidă în fașă pasiunea.

Luciana Brîndușa Grosu. Numele ăsta îți spune ceva? Nu? Cum așa? Doar e laureata premiului de încurajare al Euroconului din 2011, propusă acolo de onor reprezentanții României. Ai auzit de ea pînă s-o scoată în față cei de la SRSFF? Dar după? Nimic, nada, never ever. Mi-amintesc c-am văzut-o pe „marea scriitoare” la un FF (primul?), atunci, în preajma premierii, scoasă ca la expoziție de către gașca de la SRSFF. Nu-mi amintesc însă să-i fi văzut vreo carte și nici s-o fi auzit glăsuind ceva memorabil cu ocazia ieșirii publice. Și tot mă întreb: la ce naiba poate folosi promovarea unui asemenea personaj? Și chiar îi rog pe cei care-au citit-o și-au promovat-o pe fătuca asta să mă contrazică cu argumente, abia aștept.

A mai fost un caz de premiant, un puștiulică de vreo 13-14 ani, premiat de SRSFF pentru o repovestire a unui joc video, botezată pompos roman. Nu i-am mai auzit de atunci numele, nu l-am reținut, n-o să i-l rețină nici istoria literară (și poate asta e spre binele lui), decît poate ca o notă de subsol la nota de subsol despre SRSFF, subcapitolul cu fazele penibile comise de respectiva organizație.

Ce vreau să spun cu exemplele astea? Că debutul și rebutul se pot confunda pînă la identificare, și că nu e totuna cînd debutezi, cu ce debutezi și cine îți aplaudă debutul, căci respectivul aplaudac nu-ți face un bine, ci un mare rău. Prefer oricînd să mă urască un june aspirant fiindcă i-am spus pe șleau că ceea ce scrie e de rahat, decît să-l văd scălîmbăindu-se literar în public.

Mike: Cu Bogdan Gheorghiu povestea a fost așa: Vlad a știut că e riscantă publicarea unui puști de 15-16 ani. Putea foarte bine ca publicarea să-i fie o trambulină, un impuls într-o carieră de excepție (și Bogdan avea tot ce-i trebuia pentru asta), dar se putea foarte bine ca puștiul să nu știe să gestioneze momentul și să se piardă. Ceea ce s-a și întîmplat. Asta și pentru că la vîrsta aia azi vrei să te faci scriitor, mîine aviator, iar poimîine regizor. Bogdan Georghiu a ales să fie regizor de film. Asta-i tot. La fel a fost și cu copilul de la Brăila, premiat de SRSFF, de care zici: e vorba despre Bogdan Cătălin Mereuță, care a luat în 2011 Premiul Ion Hobana „Speranța anului”, dedicat unui autor debutant sau  la început de carieră, având vârsta sub 35 de ani, pentru  romanul Luptătorii virtuali. Noi – noi, românii, în general; nu știu alte nații dacă păcătuiesc în felul ăsta – sîntem tare dornici de a găsi genii la fiecare colț de stradă. Cum apare un copil care știe juma’ de „Luceafărul” pe dinafară, cum e dat pe toate televiziunile. Cum vine un copil cu niște ceva ce seamănă a versuri, cum e plimbat ca femeia cu barbă prin toate tîrgurile, i se scot volume peste volume… și, ajuns la 35 de ani, cu 28 de cărți, constată că nu înseamnă nimic pentru literatura română, că în afară de mentorii lui din orășelul lui nu-l pomenește nimeni cu nici un prilej și… ei, asta chiar e ceva tragic. Pentru că nu-i ușor să-ți dai seama că marele bulevard pe care ți se spunea de mic copil că mergi nu este decît un drum de țară prăfuit sau plin de noroi cînd plouă. Și… prin lumea literară plouă al naibii de mult!

Despre Brîndușa Grosu ce să zic? Mie mi s-a părut încă de atunci că fata n-a prea înțeles ce premiu a luat și de ce. Dar există o tendință în premiile SRSFF de a epata, de a face lucrurile altfel cu orice chip, vezi cui acordă ei premiile. Dar eu zic să las ce vreau să zic acum pentru o viitoare serie de articole despre premii, nu?

Și poate ar fi bine să ne oprim, e suficient pentru această parte a doua. Săptămîna viitoare tot despre debuturi, da? Și atunci zicem și de treaba aia despre care-am vorbit…

(va urma)

Aperitiv 4.2

Horia: […] debutul și rebutul se pot confunda pînă la identificare, și nu e totuna cînd debutezi, cu ce debutezi și cine îți aplaudă debutul, căci respectivul aplaudac nu-ți face un bine, ci un mare rău. Prefer oricînd să mă urască un june aspirant fiindcă i-am spus pe șleau că ceea ce scrie e de rahat, decît să-l văd scălîmbăindu-se literar în public.

Dialogul complet (al patrulea), mîine. Și am un feeling că nu va fi ultimul pe tema debutului literar în F&SF.

Aperitiv 4.1

Un mic aperitiv, ca să vă facem poftă să ne citiți duminică, cu un nou dialog, în continuarea celui de duminica trecută:

Michael: […] În afară de problemele care se învață – gen ce să conțină mailul pe care-l trimiți unui editor împreună cu textul tău, formatări ale textului, alegerea revistei/editorului – și care se pot găsi pe site-urile revistelor/editurilor la capitolul Ghidul colaboratorului sau la cursurile de scriere literară, tehnici narative sau cum i-om spune, se pare că cel mai greu de înfruntat e posibilitatea refuzului. Tinerii se tem să fie refuzați. Și nu numai tinerii, că și la cei cu oarece publicări am întîlnit temerea asta. […]

By the way, titlul – de lucru, deocamdată – al noului dialog între dinozauri sună cam așa:

Balul debutanților (2): debuturi, rebuturi și redebuturi

 

Balul debutanților

Horia: Acum cinci ani, la Final Frontier ediția a III-a, ai moderat o discuție cu tineri autori de F&SF de la noi, proaspăt debutanți editorial, cărora le-ai pus o întrebare: cît de greu este să îți vezi scrierile publicate pe hîrtie? Avînd în vedere discuțiile care persistă în spațiul virtual pe tema asta, ți-aș propune să clarificăm cîteva aspecte care țin de realitățile procesului prin care un aspirant la gloria literară poate astăzi să ajungă la cititorii săi. Care ar fi pașii de urmat, care sînt ideile preconcepute de care ar trebui să se păzească junele autor, ce presupune statutul de scriitor publicat, care e atitudinea pe care trebuie să o aibă acesta în raport cu publicul, pe de o parte, și cu editorul său, pe de altă parte. Și aș vrea, dacă se poate, să discutăm cu exemple concrete: ce au făcut unii sau alții, unde au greșit, ce e de învățat din experiența lor. N-o să reușim să epuizăm subiectul, dar putem demara o discuție. Și-om mai reveni și altă dată la subiect.

Mike: Îmi amintesc că am făcut o anchetă pe tema asta pentru Observator cultural (a apărut în nr. 596/2011) în care am pus cîtorva debutanți următoarele întrebări: Cum a fost debutul? Credeți că e o problemă să debutezi în România? De ce se spune că e greu să publici? Au răspuns Raluca Băceanu, Balin Feri, Mircea Coman, Oliviu Crâznic, Czeller, Alexandru Ioan Despina, Ciprian Mitoceanu, Narcisa Stoica, Simona Șerbănescu.

Cîteva citate din ancheta de atunci:

Oliviu Crâznic: E greu să debutezi şi chiar să publici ulterior în România, dar nu imposibil. Puţine edituri sînt deschise pentru scriitorii români, şi dacă nu faci parte din lumea literară nu prea ai de unde să afli care sînt acelea, editorii putînd cu atît mai puţin afla de tine.

Mircea Coman: Nu cred că e o mare problemă să debutezi în România. În mediul electronic, e chiar extrem de uşor. Uneori, din păcate, mult prea uşor. (Cine își mai amintește de Mircea Coman? Ar trebui să vorbim cîndva despre meteoriții din sefeul românesc.)

Ciprian Mitoceanu: Nu e o problemă să debutezi în România, dacă ţii neapărat să-ţi vezi numele pe o copertă. Există o mulţime de edituri de cartier care, pentru un preţ convenabil îţi scot cinci sute sau o mie de exemplare. (…) Dar este greu să fii publicat pe buzunarul unei edituri deoarece editurile preferă să joace după reţeta consacrată, chiar dacă aceasta presupune costuri mai mari, adică publică traduceri. Trist, dar adevărat, scriitorii români nu prea au căutare.

Narcisa Stoica: Nu trebuie decît să saluți un redactor, acesta să te audă și să-i placă mesajul suficient de mult încît să-ți și răspundă. (…) Mi-a răspuns și acum, după trei ani, dialogăm despre debutul meu în volum.

Ioana Vișan: Cînd am trimis primul text la Nautilus, nu mă gîndeam serios la un debut. Pur şi simplu îmi plăcea revista şi mi-am adus aminte că aveam un text care s-ar fi potrivit. Nu aveam idee dacă avea să fie acceptat sau nu, dar a fost. Debutul pe hîrtie a venit în mod neaşteptat, odată cu selectarea unui text de-al meu în cea de-a doua antologie AtelierKult. Nu pot să mă laud că aş fi depus cine ştie ce efort în nici unul din cazuri, mai degrabă aş spune că lucrurile au venit de la sine. Abia după aceea a urmat greul, cînd am început să public în reviste şi antologii texte scrise special pentru acestea.

După cum vezi, deși publicați, scriitorii tot consideră că e (era, în 2011) greu să publici. Sînt curios cum ar răspunde la întrebările astea debutanții de azi. Deși cred că acum problemele sînt altele: difuzare, promovare, drepturi de autor… chiar dacă pe tineri se pare că îi interesează mai mult traducerea și publicarea în limba engleză.

Ce cred eu acum? Avem cîteva reviste în care poate publica oricine – și cînd spun oricine, chiar asta vreau să spun, pentru că, în ultima vreme m-am ocupat de un proiect care a presupus cititul tuturor revistelor pe o anumită perioadă de timp și am ajuns la concluzia că în ziua de azi oricine poate publica orice. Avem și cîteva edituri care publică F&SF românesc, nu multe (Crux, Nemira, Pavcon, Tritonic ca să le pomenesc doar pe cele care au un program editorial în acest sens), dar se adună undeva la 100-150 de povestiri pe an, plus cam 50-70 de volume. N-o fi mult, dar încep să am îndoieli că avem autori care să susțină chiar și cifrele astea la un nivel cît de cît acceptabil. Cred că ți-am mai zis teoria mea: talentul e o cantitate fixă și e alegerea autorului dacă îl folosește ca să scrie o carte în doi ani sau cinci cărți pe an. Rezultatul e chestie de matematică.

Ție nu ți se pare că se publică prea ușor de-o vreme?

Horia: Categoric e mult mai ușor să debutezi acum. Ce e mai trist e că asta nu se mai aplică doar în ceea ce privește povestirile, ci și volumele de autor. Problema asta, a publicării facile, are trei unghiuri din care se cere privită. Cel al autorului, cel al editorului și cel al cititorului.

Pe de o parte, fenomenul de self-publishing a început să prindă teren și la noi, la fel ca în occident. Toți au auzit de Andy Weir, de Michael J. Sullivan sau Cory Doctorow și sînt convinși că lumea abia așteaptă să le cumpere capodoperele în tiraje amețitoare. Dar cazurile de astfel de reușite pe banii proprii sînt atît de rare, încît la noi, în lumea mică a F&SF-ului românesc, nu-s capabil la ora asta să amintesc decît de un singur astfel de – relativ – succes, cel al lui Oliviu Crâznic, care și-a publicat romanul de debut pe speze proprii. Dar el a știut să aleagă o editură cu ștaif (Vremea) și a avut noroc de o conjunctură favorabilă și de o nișă vacantă, cea a goticului. În plus, s-a implicat enorm în auto-promovare și a găsit culoarul potrivit spre vizibilitate în ochii cititorului, vînzînd rapid primul tiraj și determinînd editura să preia cheltuielile tirajelor ulterioare.

Pe de altă parte, e păcat că se găsesc și așa numite „edituri” care să ofere contra cost aspiranților la gloria literară un ISBN și servicii de tipar supraevaluate; și o fac în mod programatic, nu doar ocazional. Iar ăștia pun botul, marchează banul și se dau apoi balene că-s autori publicați. Așa s-a născut de pildă mizeria aia de pseudo-antologie intitulată cu asupra de imaginație Povestiri SF, despre care-a scris blogărimea acum vreo două luni, de-au făcut să urle de indignare o șleahtă întreagă de autoare de-astea geniale, care-și plătiseră publicarea. Și știi care-i treaba mai tristă? Că mercantilizarea asta nu e de ieri sau de azi – că doar fraieri îmbrobodiți de băieți șmecheri s-au găsit mereu. Mai ții minte „antologiile” pe care le făcea Mihail Grămescu, unde autorii se angajau să cumpere un anumit număr de exemplare? Măi frate, așa e cît se poate de ușor să îți asiguri cheltuielile de producție! Și, fiindcă eu cred în a spune lucrurilor pe nume, am să enunț și două exemple concrete de astfel de escroci editoriali: Quantum Publishers și Editura Berg. În cazul lor, publicarea pe banii autorului e o chestie declarată, pe față, fără rușine. Și e orice vrei, numai o treabă profesionistă nu e. E o escrocherie: își bat joc de credulitatea grafomanilor, îi amăgesc în a se crede buricul literaturii, cînd ei sînt, în cel mai bun caz, niște scriitori de duzină. Și își bat joc și de etichetele comerciale, cîtă vreme vînd drept F&SF niște însăilări infantile și adesea agramate, care vor reuși, cel mult, să îndepărteze de gen orice cititor care posedă discernămînt și vrea să știe cu ce se mănîncă F&SF-ul de la noi și care va fi avut ghinionul să-i fi căzut întîmplător în mînă producțiile lor.

Dar cea mai tristă chestie e receptarea acestor așa-ziși debutanți. Mulți dintre ei migrează pe print direct de pe Wattpad, unde roiește o anumită categorie de cititori, pentru care extrema sofisticare intelectuală e cea a fan-fiction-ului declarat, iar culmea originalității e pastișa agramată. Wattpad-ul, în loc să fie o pepinieră de talente, un soi de cenaclu online cum era odinioară AtelierKult, e pur și simplu o rețea de socializare care se adresează unei categorii aparte: cea a grafomanilor. Iar cititorii de Wattpad nu sînt capabili să discearnă între ceva publicat pe banii autorului și o carte publicată de o editură. Pur și simplu nu-i duce mintea. Cam asta e situația cu self-publishing-ul.

Mike: Să zic și eu ceva în siajul vorbelor tale. Self-publishingul nu e nici o nenorocire în sine. Omul se poate speria de edituri cînd vede cărțile altora scoase fără o minimă redactare, cu coperte de speriat, cînd aude că editurile nu sînt chiar fane ale plății drepturilor de autor… Rău e însă cînd scriitorul aspirant apelează la firme de servicii care-și spun edituri. Unde e clar că nu face nimeni nici o selecție, că de-aia e self-publishing, dar nici nu se uită nimeni prin texte alea – și de ce s-ar uita? Omul dă banii să-i apară cartea, nu să-i apară în condiții decente, că altfel ar apela la o editură. Ei, dar a apela la o editură nu-ți garantează publicarea. Că vine unul rău și-al dracului care-ți zice că mărgica ta e proastă. Sau, eufemistic, nu intră în vederile noastre, vă mai așteptăm. Îmi amintesc de încă un exemplu decent de self-publishing din sefeul românesc al ultimilor ani: Nic Dobre. Care a avut experiențele lui nefericite cu diverse edituri și de-abia apoi s-a hotărît să meargă pe calea self-publishingului. Numai că Nic nu a rămas cu cărțile în brațe, plîngînd că nu are nimeni grijă de cariera lui. Odată cu publicarea și-a asumat și promovarea, distribuția etc. Cartea lui a fost în librării fizice și online.

Așa că e bine de știut, înainte de a contacta o editură, că e musai să te interesezi ce edituri sînt pe piață în domeniul în care scrii. Să ai habar cine a publicat la editurile alea, să fi văzut măcar o cartea a editurii, ca să te lămurești în ce condiții își fac treaba angajații respectivi, să știi cine coordonează colecția sau cine e șeful editurii și dacă ai avea vreun avantaj în a defila cu omul respectiv, dacă omul și editura îți pot oferi vizibilitatea pe care ți-o dorești, n-ar fi rău nici să te interesezi (hai, că se află lucrurile astea) dacă editura are obiceiul să și plătească drepturi de autor (nu să-și plătească!). Apoi e bine să știi dacă felul în care scrii, genul, subgenul abordat de tine face obiectul interesului editurii (că dacă tu scrii romane cu vampiri și editura n-a publicat decît hard SF… e cazul să cauți alta). Nu mai zic că e bine să știi limba română scris-citit, că treaba redactorilor nu e să-ți rescrie ție cartea în limba română.

Horia: Să presupunem că ești debutant, ai încredere în ceea ce ai scris, ai habar despre cine și ce publică și ai decis – înțelept – ca înainte de a te aventura pe cont propriu, să încerci marea cu degetul și să îți trimiți cartea la o editură. Spre cine te-ai îndrepta în primul rînd și de ce?

Mike: Dacă aș fi debutant… depinde cît curaj aș avea și ce aș dori de la acest debut. În mod normal ar trebui să merg la Nemira. Că Nautilus, că e cea mai veche, cea mai cea, e Number One. Asta dacă aș avea curaj să primesc un răspuns negativ. Și dacă m-aș simți bine alături de Eftimie, Mihălțianu și Stanciu, că și asta contează. Dacă n-aș vrea să mă complic, aș merge la Crux sau la Tritonic. Crux pentru rigoare, Tritonic pentru vizibiltate, promovare. N-aș alege Pavcon însă. Decît dacă, în postura de autor de povestiri, aș alege să public numai și numai în Gazeta SF. Adică mi-aș asuma minimum de riscuri.

Asta despre cărți. Dar cred că e important în zona noastră să te afirmi, să-ți creezi un nume înaninte să ieși cu prima carte. Adică să scrii și să publici povestiri. Iar aici mi se pare clar că sînt doar două reviste unde mi-aș propune să public: Nautilus și Argos. Pentru că sînt singurele reviste profesioniste după criteriile alea care implică banii (redactori plătiți, colaboratori plătiți). În rest… îmi place cum se mișcă în ultima vreme Helion (se confirmă încă o dată că sîngele proaspăt face bine). Cîte despre fanzine… sînt bune la casa omului, e o poartă pe care, din cînd în cînd, mai intră și cîte un scriitor interesant, dar poate n-ar fi rău ca Gazeta SF, de pildă, să mai și refuze texte.

Tu unde ai publica, dacă ai fi un scriitor la începutul carierei?

Horia: Au americanii o vorbă, pe care eu aș întoarce-o pe dos, în cazul ăsta, și-ar suna așa: start at the top and work your way down the ladder. Deci categoric Nemira ar fi prima opțiune. Fiindcă Nemira. Punct. Dar și fiindcă Eftimie, Stanciu și Mihălțianu sînt niște nume alături de care nu mi-ar fi deloc rușine să-l văd pe al meu. Dar despre asta o să vorbim altă dată. La Tritonic aș fi mers cîtă vreme colecția era girată de tine. Bogdan mi-e drag ca om, are un fler editorial extraordinar la modul general, dar n-are nas la fel de fin ca tine în ceea ce privește SF-ul, așa că mi-e teamă că la Tritonic F&SF-ul nu va mai fi ce-a fost în ultimii doi ani, pe felia asta. Probabil mă leg de amănunte, dar cei de la Crux mai au de învățat, mai ales în ce privește tehnoredactarea și prezentarea grafică, „moaca” cărților, iar pentru mine ăsta e un aspect esențial. Deci ar fi soluția de ultim recurs. Cît despre un posibil debut la Pavcon… cui i-ar folosi? Mie nu, căci nu mi-ar vedea nimeni cartea și nici n-aș fi mulțumit de cum ar arăta. Deci nu.

Și-acum o ultimă întrebare pentru dialogul de azi: pe cine ar mai merita să urmărim, dintre debutanții recenți și de ce?

Mike: Daniel Timariu. Pentru că are talent, e parfumat cu talent, respiră talent. Are fraze, are vorbe, vede lucruri. Știi, amănuntele alea care-l definesc pe scriitor în detrimentul unuia care relatează. Deci Daniel Timariu. Îmi mai place Andrei Gaceff. Are ceva al lui, un fel de a povesti, un fel de a inventa povești care e numai al lui. Nu e ușor de citit întotdeauna, dar răsplata e pe măsură. Laura Sorin, desigur. Aș citi orice de Laura Sorin. Oricînd, oriunde. Scrie pe coperta revistei numele ei și cumpăr revista. Și Cezarina Anghilac. Tare mi-a plăcut volumul ei de debut! E literatură acolo.

Auzi, cît de debutanți să fie? Fără cărți sau cu cărți, dar în ultimii doi ani, nu? Sînt de urmărit și Alexandru Lamba, Mihai Alexandru Dincă. Or mai fi. Deocamdată pe ei îi am în cap. Mai știi tu alții?

Horia: Absolut de acord cu lista ta. Și cu Lamba, și cu MAD, desigur (că nu degeaba ne-am luat la întrecere care dintre noi să-l debuteze). Mi-e ciudă că n-am apucat să-i public eu volumul de debut Laurei, înainte de a fi pus editura pe pauză. Aș mai pune pe lista ta două nume cu potențial: Miloș Dumbraci și Emil Duhnea. Miloș e inegal, dar are niște sclipiri tare faine. Și ariile lui de interes sînt mișto (și rare la noi): military SF/fantasy și subiectele legate de spațiul rus. Emil scrie pe pohta inimii mele, așezat, ultradescriptiv pe alocuri, ca chinezu’ (și tocmai de-aia fain); verb are, imaginație are, mai are de lucrat la coerență, dar astea sînt lucruri care se învață scriind.

(va urma)

Aperitiv 3.1

Au mai rămas doar 24 de ore pînă la publicarea celui de-al treilea dialog între dinozaurii F&SF-ului românesc, care încearcă de astă dată să găsească răspunsul la o întrebare aparent simplă:

cît de greu este să îți vezi scrierile publicate pe hîrtie? Avînd în vedere discuțiile care persistă în spațiul virtual pe tema asta, ți-aș propune să clarificăm cîteva aspecte care țin de realitățile procesului prin care un aspirant la gloria literară poate astăzi să ajungă la cititorii săi. Care ar fi pașii de urmat, care sînt ideile preconcepute de care ar trebui să se păzească junele autor, ce presupune statutul de scriitor publicat, care e atitudinea pe care trebuie să o aibă acesta în raport cu publicul, pe de o parte, și cu editorul său, pe de altă parte? Și aș vrea, dacă se poate, să discutăm cu exemple concrete: ce au făcut unii sau alții, unde au greșit, ce e de învățat din experiența lor?

La revistă

Mike: Vorbim despre reviste? Hai să vorbim. Era o vreme, nu cu mulți ani în urmă, cînd număram vreo zece reviste: Argos, Biblioteca Nova, Fantastica, Ficțiuni.ro, Galileo Online și Galileo (pe hîrtie), Helion Online și Helion (pe hîrtie), Nautilus, Revista de suspans, Suspans.ro.

Dintre ele, în primele trei luni din 2018 au apărut: Argos (numărul 18, martie; revistă trimestrială), Fantastica (nr. 18; una, două apariții pe an), Gazeta SF (nr. 82, 83, 84; revistă lunară), Helion Online (nr. 80, 81, 82; apar 10 numere pe an), Helion pe hîrtie (nr. 1-2; revistă cu două-trei numere duble pe an), Nautilus (reapare din martie; revistă cu actualizare zilnică), Revista de suspans (nr. 46, 47, 48; revistă lunară). Mai sînt reviste care au apărut anul trecut, dar nu au încă nici o apariție în acest an: Biblioteca Nova (revistă anuală). În sfîrșit, putem vorbi despre celelalte publicații care acordă spații literaturii SF&F: Ficțiuni.ro, Egophobia, Știință&Tehnică, Observator cultural (două rubrici despre SF&F).

E mult? E puțin?

Horia: Ai uitat, la alea de-acum cîțiva ani, o piesă importantă: CPSF Anticipația cu almanahul aferent. Iar dintre cele curente, Zinul lui Lucian Oancea și Paradoxul timișorenilor de la Wells.

Teoretic, ar fi de ajuns. Poate chiar un pic prea mult, dacă ținem seama că numărul posibililor colaboratori e relativ mic și mai toți colaborează la una, două sau chiar toate revistele astea, fie cu proză, fie cu non-ficțiune (recenzii, articole etc.). Ce e de observat e că s-au împuținat pînă aproape de dispariție revistele pe hîrtie. Au rămas să mai lupte pe piață exact două astfel de publicații, ambele cu o distribuție inexistentă și ambele cu o arie de interes (și de selectare a colaboratorilor) strict locală: Helion și Paradox.

Mike: Și Zin, de care tocmai mi-ai amintit.

Horia: CPSF, Almanahul Anticipația și Galileo și-au încetat apariția. Singura publicație care mai publică proză pe hîrtie și are distribuție națională e Știință & Tehnică, unde e publicat un autor român în fiecare lună, de regulă în pereche cu un interviu menit să-l facă cunoscut cititorilor revistei (care nu sînt decît în mică măsură aceiași cu miezul fandomului). De anul acesta, ritmul lunar va însă fi întrerupt de apariția alternativă în paginile revistei a unor texte traduse. De ce se întîmplă treaba asta? E chiar așa de generalizată trecerea la lectura online sau de pe pixeli (readere, tablete etc.) încît nu mai există nevoia unei reviste tipărite?

Mike: S-o iau pe rînd. Numărul de reviste. Cîndva eram tare vesel și nu ratam nici o ocazie să spun că noi, în SFFH, avem zece reviste. Zece reviste care, în afară de Biblioteca Nova, au ca principal scop publicarea de proză scurtă. După o vreme mi-am dat seama că, de fapt, pericolul care atîrna deasupra noastră (ca sabia ăluia) era „mult și prostˮ. Autorii rămîneau aceiași, pe cînd numărul de reviste care trebuia acoperit era în continuă creșetere. Și de unde? Tot de la autorii existenți. Pentru că, așa cum poate observa oricine, foarte rar apar nume noi care să însemne ceva mai mult decît încă un text prost, de evitat. Am ajuns la concluzia că talentul e o măsură fixă. Iar un scriitor îl poate folosi ca să scrie 2-3 povești plus o carte pe an sau îl poate folosi să scrie 10 povești plus vreo patru romane pe an. Ei, ce zici tu? T împărțit la 4 e totuna cu T împărțit la 14? Și-atunci ne mai mirăm că revistele noastre sînt din ce în ce mai slabe? Pe scurt, cred că avem prea multe reviste față de numărul autorilor capabili să scrie ceva citibil.

Cîte despre dispariția revistelor pe hîrtie… aici cred că ne mănîncă piața, difuzarea. După cum știi, a avea o revistă la chioșcuri e o întregă aventură. Iar ca s-o faci pe hîrtie pentru cei 100-200 cărora să le-o trimiți prin poștă… cred că e doar un moft. Sau o ambiție, care are nevoie însă de o finațare puternică și pe o oarecare durată. Că pentru cîteva numere se mai găsesc bani. Dar parcă e frustrant să tot apară reviste și nici una să nu treacă de numărul 10 sau 15.

Horia: În perioada în care pregăteam apariția primului număr din Galileo pe hîrtie am făcut un sondaj cu mai multe întrebări succesive printre cititorii blogului meu, cerîndu-le să îmi spună cum ar trebui să arate o revistă de SF tipărită, cîte pagini ar trebui să aibă, în ce măsură ilustrațiile le-ar fi de ajutor, cît din cuprins să fie proză și cît non-ficțiune etc. Răspunsurile primite atunci mi-au fost de mare ajutor în dimensionarea și conceperea revistei Galileo. Poate că vom discuta mai încolo despre motivele care m-au determinat să renunț la a mai face Galileo.

Mike: Cred că ar fi interesantă o discuție despre ce ne-a determinat să nu facem o singură revistă în ultimii 20-30 de ani sau să nu coordonăm o singură colecție în perioada asta. Poate că unii au impresia că ne plictisim și de-aia tot trecem de la una la alta. Marii plictisiți… Zi, te-am întrerupt.

IMG_20180408_080340

Horia: Acum aș vrea să știu de la tine care ar fi condiția necesară pentru ca o revistă pe hîrtie să supraviețuiască mai mult de cîteva numere pe piața de la noi? Ce ar trebui să conțină ea? Ar fi vreo șansă să mai vedem în viitor așa ceva?

Mike: Nu cred. Doar dacă se va găsi cineva care să bage bani în ea fără să se gîndească la recuperarea cheltuielilor. Însă chiar dacă ar fi posibil așa ceva, nu va fi decît pe o perioadă determinată. Și nu cred că va fi o perioadă prea mare. Nu cred că e vorba de conținut. Probabil putem transforma o revistă literară în orice, o putem face ziar, buletin de știri, putem publica desene animate sau nu, o putem asezona cu bîrfe… tot va muri la un moment dat. Ar avea oarece șanse revistele care își plătesc redactorul și colaboratorii. Cînd ești plătit, parcă îți vine să faci ce faci lună de lună. Dar cînd totul e muncă voluntară… la un moment dat ți se ia. Te întrebi: pentru ce mă chinuiesc? Pentru ce (sau cine) scriu articole sau adun materiale în loc să-mi scriu cărțile? Sau apare altul care te plătește și atunci preferi să scrii pentru ăla. Chiar dacă suma pe un text ajunge doar pentru o masă la restaurant. Dar e bună și aia.

Tu crezi că vom mai avea o revistă pe hîrtie? Te rog, nu-mi arăta Zinul, că asta e ca steaua lui Eminescu: era pe cînd nu s-a văzut…

Horia: Mi-aduc aminte amuzat de cîtă vreme ne tot amenință Lucian că va face o revistă. Numai că revista pe care-a scos-o se cheamă Zin (adică, potrivit definiției, publicație făcută de fani, de amatori adică) și, judecînd după cele două numere pe care le-am văzut, exact asta și este: nu e o revistă, ci un fanzin. Cu texte de fanzin, cu rubricatură de fanzin, cu profunzime și bătaie a conținutului exact pe raza cenaclului de care e editată. O contemplare publică a propriului ombilic, cu tot cu extazierea înduioșată în fața frumuseții sale. Și e păcat, fiindcă din punct de vedere tipografic n-arată rău (chiar dacă la capitolul tehnoredactare și paginare nu depășește nivelul fanzinelor trase la xerox din primii ani de după revoluție).

Eu zic că vom mai avea o revistă pe hîrtie atunci cînd un actor important pe piața editorială, cum e Nemira de pildă, va decide că are (din nou) bani de risipit pe așa ceva. Au avut astfel de experiențe în mod repetat (cu Nautilusul original, cu Almanahul și CPSF mai recent). Mă îndoiesc sincer că au renunțat să le publice în dauna profitului pe care îl aduceau. Răspunsul meu e așadar negativ. Și în occident, revistele pe hîrtie – alea clasice în care ne tot învață Liviu Surugiu cum să publicăm, deși el n-a publicat încă acolo: Analog, Asimov’s, Fantasy & Science Fiction – sînt pe ducă; și-au redus numărul de apariții (F&SF mai apare doar de 6 ori pe an, Analog și Asimov’s au doar 8 sau 10 apariții anuale). Iar conținutul lor e din ce în ce mai puțin relevant, poveștile din fiecare dintre acestea sînt tot mai rar pe listele nominalizărilor la premiile importante, care-au fost invadate de textele publicate în publicații online sau pe platforme dedicate genului (Clarkesworld, Tor.com, Lightspeed, Apex sau Nightmare sînt printre titlurile care-mi vin în minte așa, la primul gînd). Viitorul e pe pixeli.

Și, dacă tot veni vorba de premii… De curînd s-au anunțat candidații la prima ediție a premiilor revistei Iocan pentru proză scurtă. Bineînțeles, nu e nici un autor din cercul F&SF printre aceștia. De ce, cîtă vreme numărul poveștilor de gen apărute peste an se scrie cu trei cifre?

Mike: În primul rînd vreau să spun că e foarte faină inițiativa lor de a acorda un premiu pentru volume de proză scurtă și chiar am încredere în trioul Chivu-Iaru-Teodorescu. Fain ar fi să meargă mai departe, să mărească numărul de categorii, să includă și Cea mai bună povestire, Cea mai bună nuvelă, Cea mai bună antologie… Și da – de ce nu? – poate mai întîi Cel mai bun volum de povestiri SF&F. Dar poate vor să arate că nu există mainstream și SF, ci doar cărți bune și cărți proaste. Nu știu, nu sînt convins că citesc volumele de povestiri SF&F. O listă lungă făcută publică înainte de nominalizări ar putea clarifica și asta. Altfel… ne tot văităm că nu ne bagă nimeni în seamă, ei zic că ba da, vă băgăm în seamă, numai că uită să ne citească. Nu știu cînd vom ieși din asta. Se pare că literatura SF&F încă e considerată mai la periferie, un soi de non-literatură. (Acuma e drept că, dacă ai „noroculˮ să citești cîteva povești ale unor autori care publică des la Gazeta SF, de pildă, ai fugi de SF mîncînd pămîntul.)

Tu ce crezi? De ce nu e nici un volum de povestiri SF între nominalizări? Deși întrebarea ar trebui să fie alta: crezi că s-a publicat în 2017 un volum de povestiri care ar fi meritat să fie acolo, alături de cele cinci nominalizări? Uite, dacă ar fi existat o  listă lungă eu aș fi inclus în ea eu 2.0, de Dan Doboș, Cine doarme și visează, de Cezarina Anghilac, poate și Aripile tatălui de Teodora Matei. Din ce am citit. Pe lista lungă, da?

Horia: Nu e nici un volum de F&SF acolo fiindcă aceste cărți au nu doar o distribuție șchioapă, ci și un PR pe măsură, așa încît e cît se poate de plauzibil ca juriul de la Iocan să nu fi auzit de cărțile astea. Da, Tritonicul organizează lansări, da, autorii sînt vizibili pe rețelele de socializare, dar la lansări și evenimente vin mereu aceiași oameni, aceiași pasionați pe care îi găsești și în bulele sociale ale autorilor. Și doar din întîmplare despre vreuna dintre cărțile astea se scrie și altundeva decît în interiorul bulei. Și-atunci, cum să ne mirăm că nu le vedem nici măcar pe vreo listă lungă a unui premiu literar din afara sferei genului?

N-am citit volumul Teodorei Matei încă (dar Teo scrie bine, deci am să îl citesc la un moment dat), îmi place cum scrie Cezarina și mi-au plăcut poveștile din cartea lui Dan Doboș, așa că achiesez (îți place verbul ăsta calchiat din franceză? l-am reîntîlnit de curînd și mi s-a părut amuzant să-l folosesc în context) la alegerile tale. Aș mai pune pe lista asta lungă Anotimp ploios la Ezary al lui Marian Truță (deși parcă e o reeditare a primei jumătăți a volumului său de debut? deci nu știu dacă s-ar califica) și… cam atîta?

Mike: Da, Ezary este reeditare. Acum ar trebui să… facem un tur prin toate revistele? Cîteva fraze despre fiecare?

Horia: Asta voiam să-ți sugerez și eu. Numai că… not today, not tomorrow… Și nu doar despre reviste și conținutul lor ar trebui să vorbim, ci și despre politica lor editorială și despre cei care le fac. Sînt lucruri care se cer spuse și despre oamenii care fac revistele, fiindcă acestea îi reflectă, cu bune și cu rele. Nu poți să vorbești despre Helion (mai nou, doar cel pe hîrtie, din fericire) fără să amintești duhoarea de hazna pe care o răspîndește un personaj toxic cum e Cornel Secu, cel ce editează revista).

Mike: Corect!

Final Frontier 7: Schimbarea de paradigmă la grupa mică

28279989_1781260615516394_3831693539532472945_nMike: Cum eu n-am reușit să ajung la Final Frontier 7 și tu da, de data asta îți propun să facem așa: eu întreb, tu răspunzi. Deci cum fu? Ca popor participant, ca organizare, evenimente… Dar hai să le luăm pe rînd.

Horia: Pe scurt: fu bine, fu relaxant, mai ales că anul ăsta nu m-am mai implicat absolut deloc în organizare. Pe de altă parte, constatarea asta e strict una personală. Fu bine pentru mine, adică: mi-am făcut datoria la cele două puncte din program la care m-am angajat, și am mai și vîndut cîte oarece la standul minuscul pe care l-am luat pentru Millennium, destul cît să acopăr cheltuielile de deplasare și cazare / masă și taxa de participare. Dar mai ales: m-am văzut cu prieteni, am bîrfit, am rîs. Mi-am făcut plinul de voie bună.

Mike: Participanții – la fel de mulți ca la edițiile anterioare? Locul ales – Universitatea Cantemir – a oferit spațiile necesare? Plus împrejurimile – un restaurant, un loc de stat de povești, de pus la cale proiecte editoriale?

Horia: Nu știu cifrele finale, n-am apucat să discut despre asta cu Andreea, post-factum, știu doar că, duminică pe la amiază, Max Orbescu, care a fost și anul acesta fotograful oficial al evenimentului, estima o prezență similară cu cea de anul trecut. Eu n-am observat timpi morți, momente în care să fim numai noi între noi, expozanții, iar ăsta e un lucru pozitiv. A contribuit la această prezență și afluxul periodic de studenți, care traversau spațiul central de desfășurare la ieșirea din clădire și care s-au dovedit a fi mușterii buni pentru expozanți. Deși sediul universității e cam departe de centru, am înțeles că era o stație de metrou pe aproape, lumea n-a avut dificultăți în a ne găsi… cu condiția să știe de întîmplare. Altminteri, pe mine mă zgîrie pe creieri ideea organizării unui tîrg de carte F&SF, deci dintr-un domeniu eminamente dominat de gîndirea liberă, în spațiul unei instituții care are în denumire cuvîntul „creștină”. E o disonanță uriașă aici, nu crezi? Spațiul central, cel rezervat expozanților, a fost îndeajuns de generos, n-am fost mai înghesuiți unii într-alții, cu siguranță nu mai mult decît în anii precedenți. Au fost disponibile locuri de parcare pentru cei motorizați, deci aici avem un punct în plus. Sala de conferințe avea o acustică bună și nu s-a plîns nimeni c-ar fi fost neîncăpătoare. Partea de ateliere nu m-a interesat, deci în privința respectivă nu pot să mă pronunț. Pe strada paralelă cu locul de desfășurare, Marian Coman a identificat un restaurant curat, chiar ok, care oferea un avantaj deloc de neglijat: era dotat cu o terasă închisă unde fumatul era permis, era relativ plăcut ca temperatură acolo, iar prețurile erau suportabile; deci am avut și cîrciuma necesară pentru socializare. Din punctul ăsta de vedere, a fost mai bine ca în anii precedenți.

Mike: Mi se pare mie sau la ediția din acest an, accentul nu s-a mai pus pe scriitori/editori?

Horia: Am studiat și eu programul și ce-aș putea să îți spun e că toată succesiunea de întîmplări puse sub egida Final Frontier mi s-a părut pe de o parte aerisită, fără senzația de încălecare reciprocă și călcare pe bombeuri pe care o aveam în alți ani; pe de altă parte, n-am simțit nevoia nici măcar o clipă să deplîng suprapunerea unor evenimente concurente, iar ăsta nu știu dacă e un lucru bun. Accentul n-a mai fost, e limpede, pe literatură, pe industria de carte cu tot ce implică ea: autori, traducători, editori. O pondere egală au avut merchandising-ul, gaming-ul și celelalte activități specifice fanilor. Așa cum ai remarcat și tu, anul ăsta, spre deosebire de anii trecuți, n-a existat nici un autor invitat de onoare. Andreea Chebac, organizatoarea tîrgului, m-a asigurat că a fost o scăpare și că de anul viitor vom avea din nou scriitori pe post de invitați speciali la FF. Ar fi păcat să se renunțe la tradiția asta, mai ales cîtă vreme acesta e un tîrg de CARTE.

Mike: Lansări, noutăți?

Horia: Crux a avut doar o carte nouă, un volum de povestiri fantasy semnat de George Cornilă. Cealaltă noutate de la Crux n-a fost noutate, dar e o reeditare necesară: romanul de debut al Anei-Maria Negrilă, Împăratul ghețurilor, o carte faină care n-a avut o soartă tocmai prielnică la prima sa ediție. Tritonic a avut două lansări (una pe fantasy, alta pe SF), cu autorii de casă: Lucian Dragoș Bogdan, Daniel Timariu, Teo Matei, prezenți în volume colective, omniprezentul Aurel Cărășel (cu un nou volum din seria Galaxia sudică) și Cătălina Fometici, cu un roman dark fantasy. Nemira a adus la stand noutățile editurii (Adrian Tchaikovsky, Lavie Tidhar, Hugh Howey), cîteva reeditări interesante (același Howey, Ursula K. LeGuin) și a lansat Nautilusul în noua sa reîncarnare păstorită de Marian Coman. Noutăți – sau, mă rog, noi apariții – au fost și la Paladin, dar de lansări n-am avut parte. Precum se întîmplă în cazul tuturor seriilor coordonate de Mihai Dan Pavelescu, a cărui concepție despre cum se promovează o serie de SF s-a potrivit perfect cu mentalitatea de tip „timpul trece, leafa merge” a foștilor noștri colegi de la Paladin, PR-ul, relația cu cititorii a Paladinului este nulă. Cărțile lor sînt o marfă pusă pe tarabă și atît. Cine vrea să cumpere, cumpără, cine nu știe că e marfă proaspătă trece pe lîngă, că doar n-o să-l tragă de mînă precupețul din spatele tarabei, care e exact asta: un tip pus să vîndă cui întreabă și atît. Și e păcat, căci au apărut niște cărți faine acolo (chiar dacă-s doar reeditări în ultimul grupaj de apariții). Și cu asta am încheiat paranteza. Ar mai fi Pavcon-ul, de care uit mereu, atît îmi pare de nesemnificativă această editură în dinamica pieței, cu toată avalanșa lor de titluri semnate de autori români mai mult sau mai puțin cunoscuți. Ei lucrează strict cu tiraje succesive de 50 de exemplare (oare au trecut de al doilea vreodată?), nu-s de văzut în librării, nu participă la Gaudeamus sau Bookfest… Chiar m-am mirat să-i văd prezenți pe lista participanților. Dintre aparițiile pe care nu le știam de la ei am reținut doar un singur titlu, urmarea nuvelei Praf a lui Florin Purluca.

Mike: Cine-a mai fost acolo, dintre cei ce au treabă cu cartea?

Horia: Herg Benet n-a adus noutăți, dar a vîndut binișor cartea lui Becky Chambers, Un lung drum spre o planetă mică și furioasă (faină carte, domnule!), iar în cadrul momentului din program ce a fost rezervat editurii, Alex Voicescu a citit fragmente din cărțile lui Ben Aaronovitch și Joe Hill care urmează să apară curînd. Încet-încet, Herg pare că se așează pe drumul cel bun spre a se impune în conștiința iubitorilor genurilor F&SF drept una dintre editurile dedicate. M-am bucurat să văd, pentru a doua oară, un stand Crime Scene Press la Final Frontier. Nu, CSP nu publică (deocamdată?) F&SF, ci exclusiv literatură polițistă, dar pasionații de F&SF și mystery / noir / policier sînt de multe ori unii și aceiași. Despre participarea Millennium n-are rost să pomenesc, noi n-am avut noutăți, ci doar discounturi mari și foarte mari; sîntem în pauză pe termen nedefinit și lichidăm stocurile. Ce va mai fi, dacă va mai fi vreodată, vom vedea. Desigur, a existat un stand Books Express, cei care-mi par a fi cei mai apropiați de F&SF dintre retailerii de carte străină de la noi, fapt datorat pasiunii soților Dumitru pentru literaturile de gen. A fost un stand SuperErou, cu merchandise de la HAC! și cu reviste de benzi desenate de la noi și de afară. Mai e o așa-numită editură, Quantum Publishers, care a avut un stand la FF, dar despre ce scot ei pe piață și despre mentalitatea care îi animă pe autorii lor s-ar putea să merite să discutăm separat. Cam ăștia au fost participanții.

Mike: Cine a lipsit?

Horia: Soții Hanu cu a lor librărie Nautilus n-au fost anul ăsta și parcă nu i-am văzut nici anul trecut. Tracus Arte, super-editura pe care România (adică amicul nostru comun CBG) a nominalizat-o la premiile Eurocon nu s-a învrednicit să participe nici de astă dată; uite, ăsta e un alt caz care merită o discuție separată.

Mike: Tracus Arte chiar a luat Premiul Eurocon pentru cea mai bună editură.

Horia: Și la ce le-a folosit? Ei știu măcar că există premiul ăsta? Sau e ca în cazul colecției de SF pe care o păstorea CBG acolo, dar editura nu știa că respectiva colecție există (sau că ea îl are pe CBG drept coordonator, nu mai rețin exact cum a fost)?

Mike: Și apropo de reprezentanți: asociațiile ROMÂNE de F&SF au dat vreun semn?

Horia: Nici una dintre asociațiile iubitorilor de F&SF, nici SRSFF și nici ArcaSF, nu a avut un stand de prezentare, ceea ce spune multe despre (i)relevanța lor în contextul fenomenului.

Mike: Sau despre cît de mult îi interesează.

Horia: Dacă ar fi să îmi însumez impresia generală în comparație cu anii trecuți, aș spune c-am avut destule cărți, dar mai puțin tam-tam în jurul lor. Și cred că avem de-a face cu o tendință de scădere a interesului editurilor pentru literaturile noastre de predilecție. Pe piață au rămas de-acum doar trei jucători care contează cu adevărat: Nemira, Paladin, Tritonic. În rest, ca să o trec pe romgleză și să fiu pe înțelesul contemporanilor, e vorba fie de start-up-uri cu mai multe sau mai puține perspective, de wishful thinkers lipsiți de know-how și de amatori totalmente clueless.

Mike: Cred că și ăsta ar fi un subiect pentru una din discuțiile noastre viitoare: să discutăm despre editurile și revistele care (mai) sînt pe piață.

Ce mi-ai povestit pînă acum mi-a amintit de editorialul meu din Argos 18, în care scriam despre comic-conizarea sefeului românesc. Tu ce zici? Cînd bloggerii, vloggerii și cosplay-ul ies în evidență… nu uităm cumva de ce ne-am adunat? Adică tocmai tîrgul de carte?

Horia: Despre vloggeri și evenimentul care le-a fost dedicat (la care mărturisesc că n-am participat, eram la cîrciuma sus-numită cu Florin Chirculescu, Marian și Irina, Silviu Jureschi, Mihai Ionașcu și Eddie Pandele, și nu regret deloc) va trebui, din nou, să purtăm o discuție separată, după ce vom viziona înregistrarea. Vezi, se strîng subiectele pentru viitoarele nostre discuții.

Ca să revenim: cred că senzația asta a ta, de comic-conizare, cum o numești tu, e dată de implicarea în organizare a fanilor care nu sînt preocupați exclusiv de literatură, de producerea și de difuzarea ei. A oamenilor pentru care F&SF nu înseamnă exclusiv Dune sau Fundația, ci și anime și manga, Star Wars, seriale TV, sînt colecționarii de figurine din Game of Thrones, parte din cei care se-adună în număr mare la comic-con-uri. E o schimbare de paradigmă care reflectă în mic o schimbare de paradigmă la nivel macro. Nu cred că e neapărat ceva rău; e altceva. Ce ar trebui să se petreacă și la noi e o limpezire a apelor, să știm care-s evenimentele dedicate literaturii și care-s cele dedicate genului în general. Pe-afară, lucrurile-s clare de mai demult. Pe de altă parte, FF a avut încă de la prima ediție tentative de atragere a publicului mai larg prin includerea în program a unor manifestări conexe: atunci, la prima ediție, au fost roboții aceia simpatici care se înfruntau în arenă. Fandomul Star Wars a fost acolo începînd de la a patra ediție. Anul ăsta și în ultimii doi ani au apărut tentativele de cosplay și băieții cu imprimanta 3D. Și tot anul ăsta, vizitatorii au putut experimenta realitatea virtuală: merita să îl asculți, de pildă, pe Mihai Ionașcu povestind entuziast despre cum s-a scufundat cu balenele sau cum a sărit de pe un zgîrie-nori în instalația VR.

Mike: Da, poate ar trebui rupte lucrurile astea, poate ar trebui despărțite apele… Sau poate nu, poate, dimpotrivă, lucrurile se mișcă într-o direcție în care iubitorii de literatură (și-atît) să rămînă în fotoliul lor, cu cărțile lor, că pentru ei nu va mai face nimeni evenimente. Să se mulțumească doar cu lansările de carte. Dacă nu cumva vor fi și alea înlocuite cu spectacole diverse.

Mai vreau să-mi zici ceva: dacă ediția de la anul ar fi ca asta de-acum, ai mai veni la Final Frontier? De pildă eu, dacă puteam să vin, aș fi fost doar la momentul Nautilus și să văd cîțiva prieteni. Iar pentru asta mi-ar fi ajuns cîteva ore sîmbătă (care ar fi inclus, probabil, și lansările de la Tritonic și Crux). Eu aș vrea să văd scriitori, editori, să-i aud vorbind despre munca lor, despre ce fac, despre ce pregătesc, ce planuri au… lucruri de-astea. Lucruri care lipsesc de la RomCon, care, uneori, seamănă cu o sesiune de referate gen Zilele Quasar sau Zilele Helion. Și hai să mai fixăm un subiect viitor: evenimentele SFF.

Horia: Sincer, da, m-aș duce, fie și doar ca să stau să vînd la standul altuia. Nu, nu pentru evenimente, după alea nu m-am dat în vînt niciodată. Îmi place atmosfera de-acolo, dintre standurile expozanților. Îmi plac copiii ăia pe care nu-i cunosc și care se uită la cărți (uneori ca vițelul la poarta nouă, mais passons). Îmi place să-i văd pe Andreea, Georgiana, pe Dr.Guță și Max și ceilalți voluntari cum se agită să îi mulțumească pe toți, expozanți și viziteci deopotrivă. Îmi place să-l aud pe prietenul Georgianei cum face anunțurile cu vocea aia gravă și comercială, ce contrastează hilar cu figura lui bonomă. Îmi place să revăd figurile cunoscuților, mă amuză big time puștimea costumată pentru cosplay care se bagă în seamă. Presupun că, așa dinozaur cum mă simt, chestiile astea mă fac să mă cred ceva mai tînăr. Și asta cred că e de bine.