Balul debutanților (3): Despre gestionarea carierei literare

Horia: Ca să revenim la chestiunea debutului în SF… În ultimii ani, am avut ocazia să asistăm la cîteva re-debuturi ale unor autori ce-și făcuseră un oarecare nume în mica noastră comunitate, la un moment dat, pentru ca apoi să dispară complet din atenția publicului, pentru a reveni – uneori spectaculos, alteori mai puțin. Între cei care au avut succes cu revenirea aceasta i-aș numi pe Lucian Dragoș Bogdan și pe Liviu Surugiu.

Dacă e să-mi dau cu părerea, mai ales Lucian Dragoș Bogdan ne poate oferi un studiu de caz fericit. Revenirea lui s-a produs treptat și, deși a luat-o de la zero (după ce publicase în 2003-2006 trei cărți, a trecut un deceniu bun pînă cînd s-a mai auzit de el), a făcut totul potrivit parcă unui plan bine conceput. Omul a publicat mai întîi cîteva povestiri prin publicațiile de gen, fără a se limita la una singură, apoi a găsit în Bogdan Hrib editorul potrivit, a știut să își vîndă singur cărțile, fără să se lase doar în seama editurii. Participarea cu stand propriu la Comic Con, în doi ani consecutivi, l-a adus în atenția unui public mai larg. N-a lipsit de la nici una dintre întîlnirile fanilor genurilor pe care le practică, a fost prezent – deși e din Alba Iulia – și la tîrgurile mari de la București, dar și la diverse tîrguri regionale – în Cluj, în Timișoara, la Tîrgu Mureș sau la Iași. Omul ține un blog pe care îl actualizează constant, unde își ține cititorii la curent cu tot ce publică, fie că e vorba de cărțile proprii și stadiul în care se află ele, fie că e vorba de recenzii ale cărților confraților. Și-a reeditat volumele de început, aducîndu-le la zi, rescriind pe alocuri, dar s-a avîntat și în experimente dincolo de granița SF-ului, publicînd romane de dragoste și demarînd o serie polițistă bine primită. Nu sînt convins că Lucian e neapărat cel mai bun condei al generației lui, dar sînt sigur că atitudinea sa față de scris și față de ceea ce ar trebui să facă un scriitor pentru a-și promova opera vor face ca el să aibă în față o carieră lungă și fructuoasă. Dacă mă întrebi pe mine, Lucian e cel mai profesionist dintre autorii care țin la ora actuală viu F&SF-ul românesc.

În cazul lui Liviu Surugiu, situația e ceva mai specială. El a făcut parte dintre autorii de bază ai JSF-ului. Aproape că nu era număr în care să nu-i vezi numele. Am avut ocazia să-i văd atunci niște manuscrise: scria cam neglijent, dar avea niște idei și niște intrigi fabuloase. Apoi JSF-ul a dispărut și Liviu odată cu el. A fost o pauză de vreo 15-16 ani, iar cînd a revenit, prea puțini erau cei care își mai aminteau de copilul-minune al JSF-ului de altădată. Așa că, la rîndul său, Liviu a trebuit să o ia de la zero. Liviu e opusul lui Lucian Bogdan. El e expansiv, e guraliv, e peste tot și nicăieri, îi place să se asculte și să fie ascultat, publică pe unde apucă, nu e fidel unei edituri anume, și cred sincer că greșește cu treaba asta. Cu toate acestea, ajutat și de o combinație de noroc și tupeu, dar mai ales de un talent nativ enorm, Liviu are toate șansele să răzbată pe mai departe, iar de cărțile lui să se vorbească și peste un deceniu, să zicem.

Mike: Zici tu bine ce zici cu cei doi, dar înainte să vin și eu cu un exemplu de revenire, mai am ceva de adăugat la ce vorbirăm data trecută, cu privire la wattpadiști. Nasc și acolo oameni, ca să zic așa, poate n-ar trebui să-i băgăm pe toți în aceeași oală. Unii văd în acea platformă chiar o rampă de lansare. De ce? Pentru că nu cunosc lumea literară (sau asta a noastră, de nișă), li se pare greu de răzbit, mai e și corul bocitoarelor, adică cei dispuși să povestească oricui stă să-i asculte cît de greu e să publici în România, că nu se poate publica decît cu pile, că trebie să fii neapărat într-o gașcă etc. Uite, de pildă, Antoaneta Antonov mi se pare că are potențial. A publicat cîteva texte, dintre care  „Galeria Domnișoaraˮ, publicat în Revista de suspans, îmi pare peste media textelor care se publică în mod obișnuit prin revistele noastre.

Acuma, revenind la… reveniri, aș aminti-o în acest context pe Ana-Maria Negrilă. Și ea a cam dispărut odată cu JSF, am mai publicat-o eu prin Lumi virtuale sau Alternativ SF, dacă îmi amintesc bine, apoi a apărut preocuparea ei pentru cariera universitară, doctoratul… pînă a revenit, deodată, printre autori importanți ai editurii Crux, cu două romane noi, cele din seria Stelarium, și, recent, ediția nouă a romanului Împăratul ghețurilor. Și ceva mă face să cred că Ana-Maria de-abia și-a dat drumul și vom avea parte, de-acum înainte, de multe cărți. Mi-aș dori să aibă și o întîlnire cu șansa și să poată trece de granița limbii, s-o vedem publicată în alte țări. E una dintre scriitoaree mele preferate din anii ’90 și tocmai de aceea m-a bucurat foarte mult revenirea ei.

Despre Liviu Surugiu aș mai spune că este poate scriitorul român cel mai aproape de a da lovitura pe piața externă, iar cînd o va face, o va face în stil mare, adică o să-l vedem publicat într-o revistă dintre cele mari, nu în zona asta de small publishing în care am bifat și eu, acum vreo 15-16 ani, niște zeci de publicări alături de Ovidiu Bufnilă, Roxana Brînceanu etc.

Iar în ceea ce-l privește pe Lucian-Dragoș Bogdan, el a făcut foarte bine că și-a diversificat aria de interes, cîștigînd astfel noi fani – cred că e unul dintre puținii autori din sefeul românesc care chiar are fani. Pericolul care-l pîndește pe Lucian însă este cel al risipirii. Vrea mult prea multe și neglijează multul. Cred că are nevoie de cineva care să-l mai tragă de mînecă atunci cînd consideră că, pentru a respecta termenele (din ce în ce mai multe și mai dese) se poate tăia de la calitate. Iar în situația asta se pot afla foarte curînd și alți tineri scriitori care, în doi-trei ani, au ajuns să publice 5-6-7 volume. Cred că asta cu scris 3-4 cărți pe an merge de-abia după ce ai ajuns la un oarecare nivel al meșteșugului scriitoricesc. Sincer, mie mi-e teamă și pentru Teodora Matei, și pentru Florin Purluca, chiar și pentru Daniel Timariu, dacă va cădea și el în ispita de a scrie 3-4 romane pe an. Ziceam cîndva că talentul ni se dă în sumă fixă și depinde numai de noi dacă-l folosim integral într-o carte sau în cinci cărți scrise într-un an. Depinde numai de noi dacă într-o carte punem 100% din talentul pe care-l avem sau doar 20%, ca să avem ce pune și în celelalte patru.

Uite, asta ar fi o problemă: gestionarea carierei de scriitor. Tu crezi că autorii noștri știu să-și conducă cariera? Pentru că, în lipsa unui agent, trebuie să se ocupe ei și de treaba asta.

Horia: Dacă meseria de scriitor ar fi în România cu adevărat o meserie, nu o îndeletnicire ce ține mai degrabă de hobby (sau de obsesie, după caz), atunci lucrurile astea s-ar cere studiate în modulul pentru începători, cel de bază: ce să faci ca să ai o carieră armonioasă în branșa literară? Și-ar fi o mulțime de reguli, mai mult sau mai puțin importante, care ar trebui învățate: de la consultarea celor mai bune surse lexicografice la felul în care trebuie să se prezinte un manuscris unei edituri; de la ce anume trebuie să conțină un contract echitabil la care trebuie să fie relația corectă între un editor și un autor; cît trebuie să facă autorul pentru cartea sa și cît ar fi de așteptat să se implice editura; care sînt editurile care acceptă manuscrise de la debutanți, care nu și care-s cele de evitat cu orice preț; care-s avantajele și dezavantajele self-publishingului; cînd devine prea mult și prea agasant self-promotion-ul în social media; cum trebuie să se comporte un autor în interacțiunea cu cititorii lui; cum trebuie primite critica și sfaturile unui cititor profesionist și în ce măsură autorul debutant trebuie să țină seama de ele; că există viață și după prima carte și că, odată cu întoarcerea la masa de scris, proapătul intrat în branșa scriitoricească se va confrunta, din nou, cu exact același proces și aceleași probleme ca la prima sa carte, cu deosebirea că de astă dată presiunea asupra sa va fi mai mare, fiindcă se va aștepta ca el să își depășească debutul; că există, pe de o parte, blocaj al imaginației, dar și că nu orice idee merită pusă neapărat pe hîrtie; că nu tot ceea ce se publică în periodice sau antologii merită strîns în volume de autor… Cam multe reguli, nu-i așa? Iar astea-s doar cele ce mi-au venit în minte, gîndindu-mă la modul în care ai noștri, ca brazii, le-au încălcat sau le-au ignorat. Fiindcă, dacă scriitorii noștri debutanți se pricep de minune la un lucru, ăla e încălcatul acestor reguli de bază.  Am să-ți dau cîteva exemple de astfel de încălcări flagrante.

Relația cu cititorii? Să ne amintim doar de una dintre autoarele publicate în antologia cu titlu nespus de creativ de la Berg, care, drept reacție la cele scrise de masochiștii implicați în proiectul Blogosfera SF, și-a asmuțit hoarda de lătrători asupra lor, declarînd în plus că cei care-i făcuseră praf textoidul nu-l înțeleseseră, fiindcă nu-i ducea capul, iar respectivul textoid e de fapt o capodoperă. Ce altă cale mai sigură ar putea alege un scriitor pentru a-și înstrăina cititorii și a se asigura că aceștia nu-i vor mai citi (și cu atît mai puțin nu-i vor cumpăra) în veci vreo carte?

Cînd devine prea mult și prea agasant self-promotion-ul în social media? Poate ne răspunde autoarea care, înainte să mă blocheze pe Facebook, îmi oferise ocazia să ies dintr-unul dintre grupurile pe care le aveam în comun și să îi dau unfollow tocmai fiindcă posta zilnic fragmente din cea mai recentă carte a sa, la șase luni de la apariție; sau, cînd nu erau fragmente, erau poze găsite pe net care ilustrau, în opinia ei, vreo scenă sau înfățișau vreun personaj sau vreo navă spațială din romanul ei. Pe bune? Dacă voiam să citesc cartea, cu siguranță aș fi citit-o și fără atîtea teasere, în primul rînd fiindcă scrie bine. Dar ce-i mult, e mult.

Cît trebuie să se implice un autor în promovarea unei cărți? O publică, o lansează și, din punctul respectiv, Dumnezeu cu mila, iar editura să ducă tot greul? Chiar tot? Așa se pare că a considerat un bun prieten care a făcut o antologie foarte faină, a muncit din greu la promovarea ei pre-publicare, a venit la lansarea cărții de la Bookfest… după care, încă de-a doua zi, și-a șters blogul și pagina de FB și n-a mai scris vreodată vreo vorbă despre antologie, pe care, de cîte ori are ocazia, alege să o ignore chiar și cînd își publică pe undeva bio-bibliografia, deși nu uită să menționeze gradul didactic al celor care scriu despre el. Bate-mă, omoară-mă, dar chiar nu înțeleg de ce ar dezavua o carte la care a muncit și care e, pur și simplu, foarte faină.

La relația dintre autor și editură n-am să detaliez nesimțirile comise de anumiți debutanți față de cei care le-au oferit, totuși, șansa de a se înfățișa publicului. Am să îți dau un alt exemplu de măgărie: o autoare care nu așteaptă nici măcar expirarea înțelegerii cu editura la care a debutat și cedează dreptul de publicare unei edituri care demara o colecție nouă, deși cei ce o debutaseră se angajaseră să publice întreaga trilogie la care lucra. No problem, să fie cu succes; dar următoarele volume ale trilogiei n-au mai ieșit la cea de-a doua editură și nici autoarea cea impetuoasă n-a mai făcut de atunci vreo brînză în SF-ul românesc.

Tot cu aceeași editură care-și lansa noua colecție a semnat un alt amic pentru publicarea volumului său de debut, deși îl promisese cu luni bune înainte altcuiva, iar manuscrisul era în curs de pregătire pentru apariție; luat la întrebări, s-a scuzat, spunînd că nu-l poate refuza pe cel care-i făcuse cadou un premiu care suna frumos din coadă, dar că va oferi cu drag următorul său volum editurii rămase cu buzele umflate. N-am idee de ce nu a catadicsit să anunțe lucrul ăsta din momentul răzgîndirii, în loc ca revelația să se producă pe internet. Ghici ce i s-a răspuns? I s-a spus să se spele pe cap cu volumul următor și cu tot ceea ce va mai scrie de-acum înainte. Astfel de gafe sînt, inclusiv pentru mine, de-ajuns pentru a mă determina să nu mă mai intereseze autorii cu pricina, oricît de bine vor fi scris ei. Sînt convins că ai și tu exemple de genul ăsta.

Mike: Da, sigur că am, crezi că i-ai strîns tu pe toți? De treaba aia cu „hai sictirˮ îți amintești? A fost pe Facebook. Cineva a pomenit un roman de debut, altcineva a zis că e cel mai prost roman citit de el în anul ăla sau cam așa ceva, nu mai rețin exact, la care intervine mîndrul autor – debutantul – și îi aruncă un „hai sictirˮ din străfundurile respectului pe care-l are pentru cititorii care nu-s convinși de geniul său. Vorbim despre debutanți, da? Mă gîndesc că lumea s-ar putea să fie mai reținută de-acum cînd o fi să-și dea cu părerea despre cărțile lui. Dar poate nu-l interesează cititorii, vînzările…

Îmi mai amintesc de un tînăr scriitor pe care tocmai îl publicasem, cînd… ce să vezi? Citesc despre el că urmează să-i apară o nouă carte la editura cutare. Păi, cum, fratele meu? Și noi? Ne pregăteam de lansări, evenimente… Ce-i face pe unii să publice peste tot, ca românul imparțial? Or fi crezînd că vorba aia cu toate merele într-un coș se aplică în toate domeniile? Uite, vezi, scriitorii se tot plîng că în România nu sînt agenți, că dacă ar fi…. ehei, ce bine le-ar merge! Eu cred că agenții ar avea grijă să le spună că un autor trebuie să se lipească de o editură cu care să colaboreze pe termen lung. Nici o editură nu va investi într-un autor pentru a spori vînzările altei edituri. Eu cred că autorii ăștia care publică peste tot se risipesc. De fiecare dată trebuie s-o ia de la capăt și asta costă. Bani, energie…

Și mai am un caz, nu știu dacă nu cumva am mai povestit despre el. Lucrăm o poveste, două, nouă, publicăm în revista pe care o făceam, la un moment dat îmi zic că ar cam fi cazul (și timpul) să mergem mai departe, să debuteze omul în volum. Îi zic și ce crezi că-mi răspunde? A, nu, că nu mă interesează să public cărți, de fapt eu nici nu vreau să fiu scriitor, oricum nu mă consider scriitor etc. Serios? Și-atunci la ce-am muncitără atîta vreme? De ce m-am ocupat de el și nu de altul care, poate, chiar se considera scriitor?

De ăla care ne înjura peste tot pe unde ne prindea nu mai zic, dar amintesc situația. Și mai am o amintire veche, cu un autor celebru, care trebuia să fie într-o antologie, ba chiar numisem antologia după povestea lui, aveam ISBN, CIP, copertă, tot ce trebuie. Toate erau bune și frumoase și… cînd să trimitem cartea la tipar, primim un mail de la om, care ne spune că dacă nu-i dăm nu știu cîte mii de dolari își retrage povestea. Din punctul meu de vedere, retras e și în ziua de azi. Nu mă mai interesează creațiile dumnealui, nu sînt atît de masochist încît să văd ce-mi va mai face de fiecare dată. Poate greșesc. Dar asta e. Întîmplător (sau nu?), nu-mi pare că editorii fac coadă la ușa lui.

Partea nasoală – pentru ei – e că lucrurile astea se află și atunci cînd trîntesc ușa la plecare nu-și închid porțile unei sigure edituri. Editorii nu-i au la inimă pe autorii scandalagii, pe cei cu care nu se poate discuta, în general pe cei care vor neapărat să-ți amintească vorba aia cu facerea de bine.

Cred că sîntem cam la final, nu? În încheierea pălăvrăgelii despre debutanți (îmi amintesc că lui Liviu Radu îi plăcea tare mult cuvîntul ăsta: pălăvrăgeală), hai să facem o chestie: tu îți mai amintești de autorii români de SF&F pe care i-ai debutat? În revistele pe care le-ai făcut sau la editurile pentru care ai lucrat… Ca și în cazul tău, au fost cam multe revistele și editurile la care am lucrat, așa că n-o să scormonesc prin arhive, dar îmi amintesc, de pildă, de Aron Biro, Balin Feri, Narcisa Stoica și Ioana Vișan – pe care i-am debutat în Nautilus, Iulian Popa și Florin Spătaru în Argos… Despre debuturile din Supernova sau Alternativ SF, dacă au fost, chiar nu-mi mai aduc aminte. Dar ar mai fi primele volume semnate de Cezarina Anghilac, Roxana Brînceanu, Marian Coman, Mihai Alexandru Dincă, Cătălina Fometici, Florin Purluca, Alexandru Lamba (Tritonic – în primul mandat de la Tritonic ar trebui să mai adaug niște debuturi, dar nu în seriile SF&F: Lorena Lupu, Zully Mustafa și Victor Dragomir), apoi Doru Stoica și Narcisa Stoica la Millennium, iar pentru 2018 să vă mai așteptați la cel puțin un debut… Care e lista ta?

Horia: Ai uitat de Mitoceanu, tot din primul tău mandat de la Tritonic. Și de Dario Pecarov, în Nautilus. Lista mea e mai scurtă, dar tare, ca un espresso de-ăla de stă lingurița drepți în ceașcă. Eu o să mă refer în principal la cei pe care i-am debutat cu cărți, că în materie de reviste n-am CV-ul la fel de bogat ca al tău și, în general, am mers pe nume sigure atunci cînd am cerut texte. Aș pomeni-o totuși pe Laura Ciobanu aici, în Galileo i-a apărut prima poveste pe hîrtie, așa cum și lui Alex Lamba sau lui Eugen Cadaru tot în Galileo le-au ieșit primele texte pe copaci morți. Volume de debut, așadar… La OmniBooks au fost Ladislau Daradici, Bogdan Bucheru, Robert David și Lucian Dragoș Bogdan. La Dacia, Liviu Radu și Ona Frantz. La Millennium: Miloș Dumbraci, Emil Duhnea, Ioana Vișan, Ștefana Czeller, Doru Stoica și Narcisa Stoica (pe ultimii doi i-ai pomenit și tu) și, ca editor de antologie, Adrian Crăciun. Recitind listele astea ale noastre, bag de seamă că aproximativ două treimi dintre cei care contează azi în SF-ul românesc au fost debutați de noi doi.

Mike: Nu știu dacă or fi chiar două treimi… Poate dacă i-am socoti și pe cei care, chiar dacă nu i-am debutat noi, le-am publicat cărțile. De fapt, dacă-i socotim și pe ei, nu știu cîți mai rămîn pe-afară. E vreunul foarte important pe care nici unul dintre noi să nu-l fi publicat? în reviste, antologii sau în volum?

Horia: Nu cred. Not bad, eh?

Balul debutanților (2): Păcatele debutanților sau Debuturi și rebuturi

(continuare de aici)

Mike: Miloș Dumbraci și Emil Duhnea da, de acord cu tine, sînt de urmărit. Cu cel puțin unul dintre ei ne vom reîntîlni anul ăsta; nu zic mai mult, toate la vremea potrivită. Aș mai avansa niște nume, care au intrat timid pe teritoriul SF&F, cîțiva tineri scriitori pe care i-am întîlnit la seriile de Creative Writing Sundays, organizate de Revista de povestiri și Bookblog: Andrei Panțu (membru al Secției 14, pe el îl știu de la prima serie a Atelierului SF&F), Irina Georgescu, Ana Erde și Florin Spătaru. I-am publicat pe toți în Argos.

Hai să mergem mai departe. Pași de urmat? Idei preconcepute? În afară de problemele care se învață – gen: ce să conțină mailul pe care-l trimiți unui editor împreună cu textul tău, formatări ale textului, alegerea revistei/editorului – și care se pot găsi pe site-urile revistelor/editurilor la capitolul Ghidul colaboratorului sau la cursurile de scriere literară, tehnici narative sau cum i-om spune, se pare că cel mai greu de înfruntat e posibilitatea refuzului. Tinerii se tem să fie refuzați. Și nu numai tinerii, că și la cei cu oarece publicări am întîlnit temerea asta. Or, dacă aspirantul la gloria literară nu trece peste ideea că un text s-ar putea să-i fie refuzat (fie că nu se ridică la standardele revistei/editurii, fie că redactorul/editorul are pretenții mai mari de la respectivul autor, fie că – se mai întîmplă și asta – redactorul/editorul a avut un moment mai prost cînd a citit textul și n-a percutat), s-ar putea ca asta să ducă la încremenirea într-un proiect necîștigător pe termen lung. Concret? Concret. De ce ai publica 13 texte la rînd (n-am numărat, dar sînt autori în situația asta; n-or fi 13, or fi doar 10) în Gazeta SF? Eu înțeleg că Gazeta e o revistă în care se poate publica ușor (uneori chiar prea ușor) și de aceea preferată de debutanți, dar chiar nu vrei să afli ce părere au depre textele tale și alți editori? Nu vrei să afli dacă ești publicabil în general și nu numai în Gazetă? Nu vrei să afli ce părere au despre texte tale și Antuza Genescu de la Paradox sau Haulică de la Argos sau, mai nou, Marian Coman de la Nautilus? Nu vrei să vezi dacă poți publica și pe bani în România (în Argos și/sau Nautilus)? Îmi amintesc că, la un moment dat, Argos era singura revistă care plătea drepturi de autor. Și totuși nu eram asaltat de texte. Exprimîndu-mi mirarea într-un cerc de sefiști, cineva mi-a spus: n-au nimic cu Argos, dar le e teamă că-i vei refuza. Am rămas siderat. Așa, și?! Ce dacă îi refuz? Poate la a doua sau a treia încercare o să-i public. S-au mai văzut cazuri. Ba chiar și invers, autori cărora le-am publicat unul, două texte s-au văzut refuzați la al treilea. La început s-au supărat, apoi au înțeles și am mers mai departe. L-am publicat pe al patrulea. Unde e problema? Vor avea parte de refuzuri toată viața. Mai toată lumea a avut parte de refuzuri, de la Frank Herbert la J.K. Rowling. Unde e tragedia? Ne ridicăm în picioare, ne ștergem de praf și mergem mai departe. Așa trăiesc scriitorii. Nu e totul roz, mereu o să-ți spună cineva că trebuie să fii mai bun decît ești în clipa aia dacă vrei să aia sau ailaltă etc.

Tu cu ce demoni crezi că se luptă debutanții noștri și cum le fac față dacă le fac?

Horia: Unul dintre demoni ar fi absența originalității. Am văzut o grămadă mare de texte în care se puteau recunoaște fie secvențe sau replici de film, fie peisaje și ecosisteme preluate din filme sau seriale, fie pur și simplu relatări ale unor sesiuni de joc video. Fie că-i vorba de questuri, fie că-i vorba de first person shootere. Nu-s nici măcar pastișe – nu știu cîți dintre ei ar putea să-ți spună ce-i aia o pastișă, între noi fie vorba –, ci sînt mai degrabă repovestiri. Iar chestia asta se manifestă, cred, cel mai acut, la debutanții tineri, cei crescuți cu internetul în poală. Ceea ce e trist. Literatura asta fantasy și science fiction e despre idee, despre altceva decît sîntem obișnuiți să vedem. Din nou, o să-i aduc în discuție pe cei pe care eu îi numesc grafomani de Wattpad, clienții de la „editurile” Berg și Quantum, care rescriu cu o fervoare demnă de-o cauză mai bună tot soiul de romanțuri imposibile cu vampiri, îngeri, demoni, vîrcolaci etc. Și aș mai adăuga, în aceeași felie a lipsei de originalitate, majoritatea prozelor cu zombi care-au prins avînt și pe la noi de cinci ani încoace, de la antologia lui Mircea Pricăjan, dar mai ales de cînd cu Walking Dead, Z Nation și Fear the Walking Dead. Citeam niște fragmente dintr-un roman cu zombalăi apărut la Pavcon în subseria aia cu România sub asediu. Zici că era o secvență de Resident Evil sau de Z Nation. Nimic, nimic, nimic original!!!

Și încă un păcat: graba. Junimea aspirantă la gloria literaturii nu are răbdare să crească organic, să-și facă școala de scris într-un cerc literar, să debuteze într-un fanzin, să treacă apoi la reviste și antologii și abia apoi să încerce să scrie un roman. Nu, tînărul scriitor vrea totul acum. Sau, și mai bine, alaltăieri. Și, bineînțeles, se găsesc cei dispuși să profite de graba lui. Quantum sau Berg, care-l publică pe bani. Sau uite, Pavconul, care are strategia aia sinucigașă, cu publicarea unui număr mare de titluri în tiraje infime, numai ca să poată scrie numere cît mai mari pe coperta cărților… E și ăsta tot un soi de vanity publishing, numai că vanitatea e a editorului, nu a autorului. Zilele trecute am văzut cartea cu numărul 70 sau 71 din colecția aia care-a pornit de cel mult un an și jumătate. Pe bune?

Mike: A, Horia, ăștia de care vorbești tu nu-s demoni, ci îngeri! Sau, cel puțin, ei îi consideră îngeri cînd, de fapt, sînt demoni sub acoperire.

Păi, dacă e să vorbim despre păcatele debutanților, hai să vorbim, că doar ne-au trecut prin mîini cred că mai mult de jumătate din sefiștii-scriitori de azi.

Unul dintre păcatele capitale care, cel puțin pentru mine contează cît să trec sau nu la pagina a doua cu lectura textelor primite, este precaritatea gramaticii & ortografiei. Nu cred că redactorul trebuie să aibă rolul traducătorului, adică să rescrie textul în limba română. Nu cred în geniile semianalfabete. Or fi, nu zic nu, că cică e bine să never say never. Dar orișicît! Eu nu vreau să public autori ale căror texte în cărți să fie într-un fel, iar pe bloguri sau Facebook să arate de parcă omul nu și-ar fi luat bacul sau n-ar fi făcut liceul. Repet, că am mai zis-o: sînt autori cărora, dacă ar avea un agent (deși mă îndoiesc că ar vrea cineva să-i reprezinte), agentul le-ar interzice să scrie de capul lor pe blog sau pe FB.

Un altul ar fi ăsta de care ai zis tu: povestitul filmelor. Băi, mă lași?! Înțeleg că mai iei de ici, de colo, că e de notorietate că totul s-a spus într-un fel sau altul, dar vino și tu cu ceva al tău. O altă poveste în care să mișune ideile altora. Sau măcar scrie-o altfel, fă-mă s-o citesc de dragul vorbelor. Nu zice nimeni că fan fictionul dăunează grav sănătății, dar ține pentru tine exercițiile astea, folosește-le pentru antrenament, nu le da drept opere finite. Pe mine mă deranjează asta pentru că, la urma urmei, îmi arată ceva mai grav: lipsa de discernămînt. Omul nu e capabil să-și dea seama că nu este producător, ci doar un umil reproducător. Partea proastă e că și cititorii încep s-o ia pe calea asta și multe dintre recenziile de pe bloguri arată o lipsă de standarde de speriat (că doar am înlocuit critica literară cu blogurile, nu?). Iar în condițiile astea te mai miră audiența wattpadiștilor? Și faptul că ei chiar se cred scriitori?

Hai, mai zi și tu pînă mă mai gîndesc.

Horia: Cum poți să-ți bați joc de un debutant? Încurajîndu-l și ridicîndu-l în slăvi atunci cînd nu ai de ce să o faci. Publicîndu-l atunci cînd n-a trecut încă de faza ideii, cînd scrisul lui nu-i încă la un nivel publicabil. Sau cînd încă nici nu știe să scrie?

Cel mai bun exemplu în acest sens e publicarea juniorului Merișca și premierea lui de ARSFAN. Pe bune? Publici și premiezi un copil de 6 ani, care încă n-a ajuns la școală? Cui servește chestia asta? Cu siguranță, nu copilului în cauză. Dar Lucian Merișca are se pare o mică obsesie cu premiile, că nu degeaba se laudă el că e singurul român nominalizat la Premiile Hugo (sau era vorba despre Nebula? sau și la unul și la celălalt?). Bietul copil… Greu cu mitomania asta…

Bogdan Gheorghiu, cel pe care Vlad T. Popescu îl propunea drept inventator al cyberpunkului în România (deși la noi se scria și se publica cyberpunk de mai bine de zece ani), publicîndu-l la 15 ani în colecția Nautilus, cu un volum de povestiri insuficient lucrate, care aveau un miez bun, chiar bun, și lăsau să se întrevadă potențialul, dar erau, așa cum spuneai tu mai devreme, în cel mai bun caz niște drafturi. Au fost atunci și cîteva recenzii sincere, care, din păcate, l-au determinat pe Bogdan să lase scrisul deoparte și să se îndrepte spre o altă carieră (a absolvit cinematografia, dacă nu mă înșel). Și e trist, fiindcă, cu graba lui Vlad T. de a-și aroga descoperirea unui talent, n-a reușit decît să-i ucidă în fașă pasiunea.

Luciana Brîndușa Grosu. Numele ăsta îți spune ceva? Nu? Cum așa? Doar e laureata premiului de încurajare al Euroconului din 2011, propusă acolo de onor reprezentanții României. Ai auzit de ea pînă s-o scoată în față cei de la SRSFF? Dar după? Nimic, nada, never ever. Mi-amintesc c-am văzut-o pe „marea scriitoare” la un FF (primul?), atunci, în preajma premierii, scoasă ca la expoziție de către gașca de la SRSFF. Nu-mi amintesc însă să-i fi văzut vreo carte și nici s-o fi auzit glăsuind ceva memorabil cu ocazia ieșirii publice. Și tot mă întreb: la ce naiba poate folosi promovarea unui asemenea personaj? Și chiar îi rog pe cei care-au citit-o și-au promovat-o pe fătuca asta să mă contrazică cu argumente, abia aștept.

A mai fost un caz de premiant, un puștiulică de vreo 13-14 ani, premiat de SRSFF pentru o repovestire a unui joc video, botezată pompos roman. Nu i-am mai auzit de atunci numele, nu l-am reținut, n-o să i-l rețină nici istoria literară (și poate asta e spre binele lui), decît poate ca o notă de subsol la nota de subsol despre SRSFF, subcapitolul cu fazele penibile comise de respectiva organizație.

Ce vreau să spun cu exemplele astea? Că debutul și rebutul se pot confunda pînă la identificare, și că nu e totuna cînd debutezi, cu ce debutezi și cine îți aplaudă debutul, căci respectivul aplaudac nu-ți face un bine, ci un mare rău. Prefer oricînd să mă urască un june aspirant fiindcă i-am spus pe șleau că ceea ce scrie e de rahat, decît să-l văd scălîmbăindu-se literar în public.

Mike: Cu Bogdan Gheorghiu povestea a fost așa: Vlad a știut că e riscantă publicarea unui puști de 15-16 ani. Putea foarte bine ca publicarea să-i fie o trambulină, un impuls într-o carieră de excepție (și Bogdan avea tot ce-i trebuia pentru asta), dar se putea foarte bine ca puștiul să nu știe să gestioneze momentul și să se piardă. Ceea ce s-a și întîmplat. Asta și pentru că la vîrsta aia azi vrei să te faci scriitor, mîine aviator, iar poimîine regizor. Bogdan Georghiu a ales să fie regizor de film. Asta-i tot. La fel a fost și cu copilul de la Brăila, premiat de SRSFF, de care zici: e vorba despre Bogdan Cătălin Mereuță, care a luat în 2011 Premiul Ion Hobana „Speranța anului”, dedicat unui autor debutant sau  la început de carieră, având vârsta sub 35 de ani, pentru  romanul Luptătorii virtuali. Noi – noi, românii, în general; nu știu alte nații dacă păcătuiesc în felul ăsta – sîntem tare dornici de a găsi genii la fiecare colț de stradă. Cum apare un copil care știe juma’ de „Luceafărul” pe dinafară, cum e dat pe toate televiziunile. Cum vine un copil cu niște ceva ce seamănă a versuri, cum e plimbat ca femeia cu barbă prin toate tîrgurile, i se scot volume peste volume… și, ajuns la 35 de ani, cu 28 de cărți, constată că nu înseamnă nimic pentru literatura română, că în afară de mentorii lui din orășelul lui nu-l pomenește nimeni cu nici un prilej și… ei, asta chiar e ceva tragic. Pentru că nu-i ușor să-ți dai seama că marele bulevard pe care ți se spunea de mic copil că mergi nu este decît un drum de țară prăfuit sau plin de noroi cînd plouă. Și… prin lumea literară plouă al naibii de mult!

Despre Brîndușa Grosu ce să zic? Mie mi s-a părut încă de atunci că fata n-a prea înțeles ce premiu a luat și de ce. Dar există o tendință în premiile SRSFF de a epata, de a face lucrurile altfel cu orice chip, vezi cui acordă ei premiile. Dar eu zic să las ce vreau să zic acum pentru o viitoare serie de articole despre premii, nu?

Și poate ar fi bine să ne oprim, e suficient pentru această parte a doua. Săptămîna viitoare tot despre debuturi, da? Și atunci zicem și de treaba aia despre care-am vorbit…

(va urma)

La revistă

Mike: Vorbim despre reviste? Hai să vorbim. Era o vreme, nu cu mulți ani în urmă, cînd număram vreo zece reviste: Argos, Biblioteca Nova, Fantastica, Ficțiuni.ro, Galileo Online și Galileo (pe hîrtie), Helion Online și Helion (pe hîrtie), Nautilus, Revista de suspans, Suspans.ro.

Dintre ele, în primele trei luni din 2018 au apărut: Argos (numărul 18, martie; revistă trimestrială), Fantastica (nr. 18; una, două apariții pe an), Gazeta SF (nr. 82, 83, 84; revistă lunară), Helion Online (nr. 80, 81, 82; apar 10 numere pe an), Helion pe hîrtie (nr. 1-2; revistă cu două-trei numere duble pe an), Nautilus (reapare din martie; revistă cu actualizare zilnică), Revista de suspans (nr. 46, 47, 48; revistă lunară). Mai sînt reviste care au apărut anul trecut, dar nu au încă nici o apariție în acest an: Biblioteca Nova (revistă anuală). În sfîrșit, putem vorbi despre celelalte publicații care acordă spații literaturii SF&F: Ficțiuni.ro, Egophobia, Știință&Tehnică, Observator cultural (două rubrici despre SF&F).

E mult? E puțin?

Horia: Ai uitat, la alea de-acum cîțiva ani, o piesă importantă: CPSF Anticipația cu almanahul aferent. Iar dintre cele curente, Zinul lui Lucian Oancea și Paradoxul timișorenilor de la Wells.

Teoretic, ar fi de ajuns. Poate chiar un pic prea mult, dacă ținem seama că numărul posibililor colaboratori e relativ mic și mai toți colaborează la una, două sau chiar toate revistele astea, fie cu proză, fie cu non-ficțiune (recenzii, articole etc.). Ce e de observat e că s-au împuținat pînă aproape de dispariție revistele pe hîrtie. Au rămas să mai lupte pe piață exact două astfel de publicații, ambele cu o distribuție inexistentă și ambele cu o arie de interes (și de selectare a colaboratorilor) strict locală: Helion și Paradox.

Mike: Și Zin, de care tocmai mi-ai amintit.

Horia: CPSF, Almanahul Anticipația și Galileo și-au încetat apariția. Singura publicație care mai publică proză pe hîrtie și are distribuție națională e Știință & Tehnică, unde e publicat un autor român în fiecare lună, de regulă în pereche cu un interviu menit să-l facă cunoscut cititorilor revistei (care nu sînt decît în mică măsură aceiași cu miezul fandomului). De anul acesta, ritmul lunar va însă fi întrerupt de apariția alternativă în paginile revistei a unor texte traduse. De ce se întîmplă treaba asta? E chiar așa de generalizată trecerea la lectura online sau de pe pixeli (readere, tablete etc.) încît nu mai există nevoia unei reviste tipărite?

Mike: S-o iau pe rînd. Numărul de reviste. Cîndva eram tare vesel și nu ratam nici o ocazie să spun că noi, în SFFH, avem zece reviste. Zece reviste care, în afară de Biblioteca Nova, au ca principal scop publicarea de proză scurtă. După o vreme mi-am dat seama că, de fapt, pericolul care atîrna deasupra noastră (ca sabia ăluia) era „mult și prostˮ. Autorii rămîneau aceiași, pe cînd numărul de reviste care trebuia acoperit era în continuă creșetere. Și de unde? Tot de la autorii existenți. Pentru că, așa cum poate observa oricine, foarte rar apar nume noi care să însemne ceva mai mult decît încă un text prost, de evitat. Am ajuns la concluzia că talentul e o măsură fixă. Iar un scriitor îl poate folosi ca să scrie 2-3 povești plus o carte pe an sau îl poate folosi să scrie 10 povești plus vreo patru romane pe an. Ei, ce zici tu? T împărțit la 4 e totuna cu T împărțit la 14? Și-atunci ne mai mirăm că revistele noastre sînt din ce în ce mai slabe? Pe scurt, cred că avem prea multe reviste față de numărul autorilor capabili să scrie ceva citibil.

Cîte despre dispariția revistelor pe hîrtie… aici cred că ne mănîncă piața, difuzarea. După cum știi, a avea o revistă la chioșcuri e o întregă aventură. Iar ca s-o faci pe hîrtie pentru cei 100-200 cărora să le-o trimiți prin poștă… cred că e doar un moft. Sau o ambiție, care are nevoie însă de o finațare puternică și pe o oarecare durată. Că pentru cîteva numere se mai găsesc bani. Dar parcă e frustrant să tot apară reviste și nici una să nu treacă de numărul 10 sau 15.

Horia: În perioada în care pregăteam apariția primului număr din Galileo pe hîrtie am făcut un sondaj cu mai multe întrebări succesive printre cititorii blogului meu, cerîndu-le să îmi spună cum ar trebui să arate o revistă de SF tipărită, cîte pagini ar trebui să aibă, în ce măsură ilustrațiile le-ar fi de ajutor, cît din cuprins să fie proză și cît non-ficțiune etc. Răspunsurile primite atunci mi-au fost de mare ajutor în dimensionarea și conceperea revistei Galileo. Poate că vom discuta mai încolo despre motivele care m-au determinat să renunț la a mai face Galileo.

Mike: Cred că ar fi interesantă o discuție despre ce ne-a determinat să nu facem o singură revistă în ultimii 20-30 de ani sau să nu coordonăm o singură colecție în perioada asta. Poate că unii au impresia că ne plictisim și de-aia tot trecem de la una la alta. Marii plictisiți… Zi, te-am întrerupt.

IMG_20180408_080340

Horia: Acum aș vrea să știu de la tine care ar fi condiția necesară pentru ca o revistă pe hîrtie să supraviețuiască mai mult de cîteva numere pe piața de la noi? Ce ar trebui să conțină ea? Ar fi vreo șansă să mai vedem în viitor așa ceva?

Mike: Nu cred. Doar dacă se va găsi cineva care să bage bani în ea fără să se gîndească la recuperarea cheltuielilor. Însă chiar dacă ar fi posibil așa ceva, nu va fi decît pe o perioadă determinată. Și nu cred că va fi o perioadă prea mare. Nu cred că e vorba de conținut. Probabil putem transforma o revistă literară în orice, o putem face ziar, buletin de știri, putem publica desene animate sau nu, o putem asezona cu bîrfe… tot va muri la un moment dat. Ar avea oarece șanse revistele care își plătesc redactorul și colaboratorii. Cînd ești plătit, parcă îți vine să faci ce faci lună de lună. Dar cînd totul e muncă voluntară… la un moment dat ți se ia. Te întrebi: pentru ce mă chinuiesc? Pentru ce (sau cine) scriu articole sau adun materiale în loc să-mi scriu cărțile? Sau apare altul care te plătește și atunci preferi să scrii pentru ăla. Chiar dacă suma pe un text ajunge doar pentru o masă la restaurant. Dar e bună și aia.

Tu crezi că vom mai avea o revistă pe hîrtie? Te rog, nu-mi arăta Zinul, că asta e ca steaua lui Eminescu: era pe cînd nu s-a văzut…

Horia: Mi-aduc aminte amuzat de cîtă vreme ne tot amenință Lucian că va face o revistă. Numai că revista pe care-a scos-o se cheamă Zin (adică, potrivit definiției, publicație făcută de fani, de amatori adică) și, judecînd după cele două numere pe care le-am văzut, exact asta și este: nu e o revistă, ci un fanzin. Cu texte de fanzin, cu rubricatură de fanzin, cu profunzime și bătaie a conținutului exact pe raza cenaclului de care e editată. O contemplare publică a propriului ombilic, cu tot cu extazierea înduioșată în fața frumuseții sale. Și e păcat, fiindcă din punct de vedere tipografic n-arată rău (chiar dacă la capitolul tehnoredactare și paginare nu depășește nivelul fanzinelor trase la xerox din primii ani de după revoluție).

Eu zic că vom mai avea o revistă pe hîrtie atunci cînd un actor important pe piața editorială, cum e Nemira de pildă, va decide că are (din nou) bani de risipit pe așa ceva. Au avut astfel de experiențe în mod repetat (cu Nautilusul original, cu Almanahul și CPSF mai recent). Mă îndoiesc sincer că au renunțat să le publice în dauna profitului pe care îl aduceau. Răspunsul meu e așadar negativ. Și în occident, revistele pe hîrtie – alea clasice în care ne tot învață Liviu Surugiu cum să publicăm, deși el n-a publicat încă acolo: Analog, Asimov’s, Fantasy & Science Fiction – sînt pe ducă; și-au redus numărul de apariții (F&SF mai apare doar de 6 ori pe an, Analog și Asimov’s au doar 8 sau 10 apariții anuale). Iar conținutul lor e din ce în ce mai puțin relevant, poveștile din fiecare dintre acestea sînt tot mai rar pe listele nominalizărilor la premiile importante, care-au fost invadate de textele publicate în publicații online sau pe platforme dedicate genului (Clarkesworld, Tor.com, Lightspeed, Apex sau Nightmare sînt printre titlurile care-mi vin în minte așa, la primul gînd). Viitorul e pe pixeli.

Și, dacă tot veni vorba de premii… De curînd s-au anunțat candidații la prima ediție a premiilor revistei Iocan pentru proză scurtă. Bineînțeles, nu e nici un autor din cercul F&SF printre aceștia. De ce, cîtă vreme numărul poveștilor de gen apărute peste an se scrie cu trei cifre?

Mike: În primul rînd vreau să spun că e foarte faină inițiativa lor de a acorda un premiu pentru volume de proză scurtă și chiar am încredere în trioul Chivu-Iaru-Teodorescu. Fain ar fi să meargă mai departe, să mărească numărul de categorii, să includă și Cea mai bună povestire, Cea mai bună nuvelă, Cea mai bună antologie… Și da – de ce nu? – poate mai întîi Cel mai bun volum de povestiri SF&F. Dar poate vor să arate că nu există mainstream și SF, ci doar cărți bune și cărți proaste. Nu știu, nu sînt convins că citesc volumele de povestiri SF&F. O listă lungă făcută publică înainte de nominalizări ar putea clarifica și asta. Altfel… ne tot văităm că nu ne bagă nimeni în seamă, ei zic că ba da, vă băgăm în seamă, numai că uită să ne citească. Nu știu cînd vom ieși din asta. Se pare că literatura SF&F încă e considerată mai la periferie, un soi de non-literatură. (Acuma e drept că, dacă ai „noroculˮ să citești cîteva povești ale unor autori care publică des la Gazeta SF, de pildă, ai fugi de SF mîncînd pămîntul.)

Tu ce crezi? De ce nu e nici un volum de povestiri SF între nominalizări? Deși întrebarea ar trebui să fie alta: crezi că s-a publicat în 2017 un volum de povestiri care ar fi meritat să fie acolo, alături de cele cinci nominalizări? Uite, dacă ar fi existat o  listă lungă eu aș fi inclus în ea eu 2.0, de Dan Doboș, Cine doarme și visează, de Cezarina Anghilac, poate și Aripile tatălui de Teodora Matei. Din ce am citit. Pe lista lungă, da?

Horia: Nu e nici un volum de F&SF acolo fiindcă aceste cărți au nu doar o distribuție șchioapă, ci și un PR pe măsură, așa încît e cît se poate de plauzibil ca juriul de la Iocan să nu fi auzit de cărțile astea. Da, Tritonicul organizează lansări, da, autorii sînt vizibili pe rețelele de socializare, dar la lansări și evenimente vin mereu aceiași oameni, aceiași pasionați pe care îi găsești și în bulele sociale ale autorilor. Și doar din întîmplare despre vreuna dintre cărțile astea se scrie și altundeva decît în interiorul bulei. Și-atunci, cum să ne mirăm că nu le vedem nici măcar pe vreo listă lungă a unui premiu literar din afara sferei genului?

N-am citit volumul Teodorei Matei încă (dar Teo scrie bine, deci am să îl citesc la un moment dat), îmi place cum scrie Cezarina și mi-au plăcut poveștile din cartea lui Dan Doboș, așa că achiesez (îți place verbul ăsta calchiat din franceză? l-am reîntîlnit de curînd și mi s-a părut amuzant să-l folosesc în context) la alegerile tale. Aș mai pune pe lista asta lungă Anotimp ploios la Ezary al lui Marian Truță (deși parcă e o reeditare a primei jumătăți a volumului său de debut? deci nu știu dacă s-ar califica) și… cam atîta?

Mike: Da, Ezary este reeditare. Acum ar trebui să… facem un tur prin toate revistele? Cîteva fraze despre fiecare?

Horia: Asta voiam să-ți sugerez și eu. Numai că… not today, not tomorrow… Și nu doar despre reviste și conținutul lor ar trebui să vorbim, ci și despre politica lor editorială și despre cei care le fac. Sînt lucruri care se cer spuse și despre oamenii care fac revistele, fiindcă acestea îi reflectă, cu bune și cu rele. Nu poți să vorbești despre Helion (mai nou, doar cel pe hîrtie, din fericire) fără să amintești duhoarea de hazna pe care o răspîndește un personaj toxic cum e Cornel Secu, cel ce editează revista).

Mike: Corect!