Balul debutanților (2): Păcatele debutanților sau Debuturi și rebuturi

(continuare de aici)

Mike: Miloș Dumbraci și Emil Duhnea da, de acord cu tine, sînt de urmărit. Cu cel puțin unul dintre ei ne vom reîntîlni anul ăsta; nu zic mai mult, toate la vremea potrivită. Aș mai avansa niște nume, care au intrat timid pe teritoriul SF&F, cîțiva tineri scriitori pe care i-am întîlnit la seriile de Creative Writing Sundays, organizate de Revista de povestiri și Bookblog: Andrei Panțu (membru al Secției 14, pe el îl știu de la prima serie a Atelierului SF&F), Irina Georgescu, Ana Erde și Florin Spătaru. I-am publicat pe toți în Argos.

Hai să mergem mai departe. Pași de urmat? Idei preconcepute? În afară de problemele care se învață – gen: ce să conțină mailul pe care-l trimiți unui editor împreună cu textul tău, formatări ale textului, alegerea revistei/editorului – și care se pot găsi pe site-urile revistelor/editurilor la capitolul Ghidul colaboratorului sau la cursurile de scriere literară, tehnici narative sau cum i-om spune, se pare că cel mai greu de înfruntat e posibilitatea refuzului. Tinerii se tem să fie refuzați. Și nu numai tinerii, că și la cei cu oarece publicări am întîlnit temerea asta. Or, dacă aspirantul la gloria literară nu trece peste ideea că un text s-ar putea să-i fie refuzat (fie că nu se ridică la standardele revistei/editurii, fie că redactorul/editorul are pretenții mai mari de la respectivul autor, fie că – se mai întîmplă și asta – redactorul/editorul a avut un moment mai prost cînd a citit textul și n-a percutat), s-ar putea ca asta să ducă la încremenirea într-un proiect necîștigător pe termen lung. Concret? Concret. De ce ai publica 13 texte la rînd (n-am numărat, dar sînt autori în situația asta; n-or fi 13, or fi doar 10) în Gazeta SF? Eu înțeleg că Gazeta e o revistă în care se poate publica ușor (uneori chiar prea ușor) și de aceea preferată de debutanți, dar chiar nu vrei să afli ce părere au depre textele tale și alți editori? Nu vrei să afli dacă ești publicabil în general și nu numai în Gazetă? Nu vrei să afli ce părere au despre texte tale și Antuza Genescu de la Paradox sau Haulică de la Argos sau, mai nou, Marian Coman de la Nautilus? Nu vrei să vezi dacă poți publica și pe bani în România (în Argos și/sau Nautilus)? Îmi amintesc că, la un moment dat, Argos era singura revistă care plătea drepturi de autor. Și totuși nu eram asaltat de texte. Exprimîndu-mi mirarea într-un cerc de sefiști, cineva mi-a spus: n-au nimic cu Argos, dar le e teamă că-i vei refuza. Am rămas siderat. Așa, și?! Ce dacă îi refuz? Poate la a doua sau a treia încercare o să-i public. S-au mai văzut cazuri. Ba chiar și invers, autori cărora le-am publicat unul, două texte s-au văzut refuzați la al treilea. La început s-au supărat, apoi au înțeles și am mers mai departe. L-am publicat pe al patrulea. Unde e problema? Vor avea parte de refuzuri toată viața. Mai toată lumea a avut parte de refuzuri, de la Frank Herbert la J.K. Rowling. Unde e tragedia? Ne ridicăm în picioare, ne ștergem de praf și mergem mai departe. Așa trăiesc scriitorii. Nu e totul roz, mereu o să-ți spună cineva că trebuie să fii mai bun decît ești în clipa aia dacă vrei să aia sau ailaltă etc.

Tu cu ce demoni crezi că se luptă debutanții noștri și cum le fac față dacă le fac?

Horia: Unul dintre demoni ar fi absența originalității. Am văzut o grămadă mare de texte în care se puteau recunoaște fie secvențe sau replici de film, fie peisaje și ecosisteme preluate din filme sau seriale, fie pur și simplu relatări ale unor sesiuni de joc video. Fie că-i vorba de questuri, fie că-i vorba de first person shootere. Nu-s nici măcar pastișe – nu știu cîți dintre ei ar putea să-ți spună ce-i aia o pastișă, între noi fie vorba –, ci sînt mai degrabă repovestiri. Iar chestia asta se manifestă, cred, cel mai acut, la debutanții tineri, cei crescuți cu internetul în poală. Ceea ce e trist. Literatura asta fantasy și science fiction e despre idee, despre altceva decît sîntem obișnuiți să vedem. Din nou, o să-i aduc în discuție pe cei pe care eu îi numesc grafomani de Wattpad, clienții de la „editurile” Berg și Quantum, care rescriu cu o fervoare demnă de-o cauză mai bună tot soiul de romanțuri imposibile cu vampiri, îngeri, demoni, vîrcolaci etc. Și aș mai adăuga, în aceeași felie a lipsei de originalitate, majoritatea prozelor cu zombi care-au prins avînt și pe la noi de cinci ani încoace, de la antologia lui Mircea Pricăjan, dar mai ales de cînd cu Walking Dead, Z Nation și Fear the Walking Dead. Citeam niște fragmente dintr-un roman cu zombalăi apărut la Pavcon în subseria aia cu România sub asediu. Zici că era o secvență de Resident Evil sau de Z Nation. Nimic, nimic, nimic original!!!

Și încă un păcat: graba. Junimea aspirantă la gloria literaturii nu are răbdare să crească organic, să-și facă școala de scris într-un cerc literar, să debuteze într-un fanzin, să treacă apoi la reviste și antologii și abia apoi să încerce să scrie un roman. Nu, tînărul scriitor vrea totul acum. Sau, și mai bine, alaltăieri. Și, bineînțeles, se găsesc cei dispuși să profite de graba lui. Quantum sau Berg, care-l publică pe bani. Sau uite, Pavconul, care are strategia aia sinucigașă, cu publicarea unui număr mare de titluri în tiraje infime, numai ca să poată scrie numere cît mai mari pe coperta cărților… E și ăsta tot un soi de vanity publishing, numai că vanitatea e a editorului, nu a autorului. Zilele trecute am văzut cartea cu numărul 70 sau 71 din colecția aia care-a pornit de cel mult un an și jumătate. Pe bune?

Mike: A, Horia, ăștia de care vorbești tu nu-s demoni, ci îngeri! Sau, cel puțin, ei îi consideră îngeri cînd, de fapt, sînt demoni sub acoperire.

Păi, dacă e să vorbim despre păcatele debutanților, hai să vorbim, că doar ne-au trecut prin mîini cred că mai mult de jumătate din sefiștii-scriitori de azi.

Unul dintre păcatele capitale care, cel puțin pentru mine contează cît să trec sau nu la pagina a doua cu lectura textelor primite, este precaritatea gramaticii & ortografiei. Nu cred că redactorul trebuie să aibă rolul traducătorului, adică să rescrie textul în limba română. Nu cred în geniile semianalfabete. Or fi, nu zic nu, că cică e bine să never say never. Dar orișicît! Eu nu vreau să public autori ale căror texte în cărți să fie într-un fel, iar pe bloguri sau Facebook să arate de parcă omul nu și-ar fi luat bacul sau n-ar fi făcut liceul. Repet, că am mai zis-o: sînt autori cărora, dacă ar avea un agent (deși mă îndoiesc că ar vrea cineva să-i reprezinte), agentul le-ar interzice să scrie de capul lor pe blog sau pe FB.

Un altul ar fi ăsta de care ai zis tu: povestitul filmelor. Băi, mă lași?! Înțeleg că mai iei de ici, de colo, că e de notorietate că totul s-a spus într-un fel sau altul, dar vino și tu cu ceva al tău. O altă poveste în care să mișune ideile altora. Sau măcar scrie-o altfel, fă-mă s-o citesc de dragul vorbelor. Nu zice nimeni că fan fictionul dăunează grav sănătății, dar ține pentru tine exercițiile astea, folosește-le pentru antrenament, nu le da drept opere finite. Pe mine mă deranjează asta pentru că, la urma urmei, îmi arată ceva mai grav: lipsa de discernămînt. Omul nu e capabil să-și dea seama că nu este producător, ci doar un umil reproducător. Partea proastă e că și cititorii încep s-o ia pe calea asta și multe dintre recenziile de pe bloguri arată o lipsă de standarde de speriat (că doar am înlocuit critica literară cu blogurile, nu?). Iar în condițiile astea te mai miră audiența wattpadiștilor? Și faptul că ei chiar se cred scriitori?

Hai, mai zi și tu pînă mă mai gîndesc.

Horia: Cum poți să-ți bați joc de un debutant? Încurajîndu-l și ridicîndu-l în slăvi atunci cînd nu ai de ce să o faci. Publicîndu-l atunci cînd n-a trecut încă de faza ideii, cînd scrisul lui nu-i încă la un nivel publicabil. Sau cînd încă nici nu știe să scrie?

Cel mai bun exemplu în acest sens e publicarea juniorului Merișca și premierea lui de ARSFAN. Pe bune? Publici și premiezi un copil de 6 ani, care încă n-a ajuns la școală? Cui servește chestia asta? Cu siguranță, nu copilului în cauză. Dar Lucian Merișca are se pare o mică obsesie cu premiile, că nu degeaba se laudă el că e singurul român nominalizat la Premiile Hugo (sau era vorba despre Nebula? sau și la unul și la celălalt?). Bietul copil… Greu cu mitomania asta…

Bogdan Gheorghiu, cel pe care Vlad T. Popescu îl propunea drept inventator al cyberpunkului în România (deși la noi se scria și se publica cyberpunk de mai bine de zece ani), publicîndu-l la 15 ani în colecția Nautilus, cu un volum de povestiri insuficient lucrate, care aveau un miez bun, chiar bun, și lăsau să se întrevadă potențialul, dar erau, așa cum spuneai tu mai devreme, în cel mai bun caz niște drafturi. Au fost atunci și cîteva recenzii sincere, care, din păcate, l-au determinat pe Bogdan să lase scrisul deoparte și să se îndrepte spre o altă carieră (a absolvit cinematografia, dacă nu mă înșel). Și e trist, fiindcă, cu graba lui Vlad T. de a-și aroga descoperirea unui talent, n-a reușit decît să-i ucidă în fașă pasiunea.

Luciana Brîndușa Grosu. Numele ăsta îți spune ceva? Nu? Cum așa? Doar e laureata premiului de încurajare al Euroconului din 2011, propusă acolo de onor reprezentanții României. Ai auzit de ea pînă s-o scoată în față cei de la SRSFF? Dar după? Nimic, nada, never ever. Mi-amintesc c-am văzut-o pe „marea scriitoare” la un FF (primul?), atunci, în preajma premierii, scoasă ca la expoziție de către gașca de la SRSFF. Nu-mi amintesc însă să-i fi văzut vreo carte și nici s-o fi auzit glăsuind ceva memorabil cu ocazia ieșirii publice. Și tot mă întreb: la ce naiba poate folosi promovarea unui asemenea personaj? Și chiar îi rog pe cei care-au citit-o și-au promovat-o pe fătuca asta să mă contrazică cu argumente, abia aștept.

A mai fost un caz de premiant, un puștiulică de vreo 13-14 ani, premiat de SRSFF pentru o repovestire a unui joc video, botezată pompos roman. Nu i-am mai auzit de atunci numele, nu l-am reținut, n-o să i-l rețină nici istoria literară (și poate asta e spre binele lui), decît poate ca o notă de subsol la nota de subsol despre SRSFF, subcapitolul cu fazele penibile comise de respectiva organizație.

Ce vreau să spun cu exemplele astea? Că debutul și rebutul se pot confunda pînă la identificare, și că nu e totuna cînd debutezi, cu ce debutezi și cine îți aplaudă debutul, căci respectivul aplaudac nu-ți face un bine, ci un mare rău. Prefer oricînd să mă urască un june aspirant fiindcă i-am spus pe șleau că ceea ce scrie e de rahat, decît să-l văd scălîmbăindu-se literar în public.

Mike: Cu Bogdan Gheorghiu povestea a fost așa: Vlad a știut că e riscantă publicarea unui puști de 15-16 ani. Putea foarte bine ca publicarea să-i fie o trambulină, un impuls într-o carieră de excepție (și Bogdan avea tot ce-i trebuia pentru asta), dar se putea foarte bine ca puștiul să nu știe să gestioneze momentul și să se piardă. Ceea ce s-a și întîmplat. Asta și pentru că la vîrsta aia azi vrei să te faci scriitor, mîine aviator, iar poimîine regizor. Bogdan Georghiu a ales să fie regizor de film. Asta-i tot. La fel a fost și cu copilul de la Brăila, premiat de SRSFF, de care zici: e vorba despre Bogdan Cătălin Mereuță, care a luat în 2011 Premiul Ion Hobana „Speranța anului”, dedicat unui autor debutant sau  la început de carieră, având vârsta sub 35 de ani, pentru  romanul Luptătorii virtuali. Noi – noi, românii, în general; nu știu alte nații dacă păcătuiesc în felul ăsta – sîntem tare dornici de a găsi genii la fiecare colț de stradă. Cum apare un copil care știe juma’ de „Luceafărul” pe dinafară, cum e dat pe toate televiziunile. Cum vine un copil cu niște ceva ce seamănă a versuri, cum e plimbat ca femeia cu barbă prin toate tîrgurile, i se scot volume peste volume… și, ajuns la 35 de ani, cu 28 de cărți, constată că nu înseamnă nimic pentru literatura română, că în afară de mentorii lui din orășelul lui nu-l pomenește nimeni cu nici un prilej și… ei, asta chiar e ceva tragic. Pentru că nu-i ușor să-ți dai seama că marele bulevard pe care ți se spunea de mic copil că mergi nu este decît un drum de țară prăfuit sau plin de noroi cînd plouă. Și… prin lumea literară plouă al naibii de mult!

Despre Brîndușa Grosu ce să zic? Mie mi s-a părut încă de atunci că fata n-a prea înțeles ce premiu a luat și de ce. Dar există o tendință în premiile SRSFF de a epata, de a face lucrurile altfel cu orice chip, vezi cui acordă ei premiile. Dar eu zic să las ce vreau să zic acum pentru o viitoare serie de articole despre premii, nu?

Și poate ar fi bine să ne oprim, e suficient pentru această parte a doua. Săptămîna viitoare tot despre debuturi, da? Și atunci zicem și de treaba aia despre care-am vorbit…

(va urma)

Advertisements

One thought on “Balul debutanților (2): Păcatele debutanților sau Debuturi și rebuturi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.