Balul debutanților (3): Despre gestionarea carierei literare

Horia: Ca să revenim la chestiunea debutului în SF… În ultimii ani, am avut ocazia să asistăm la cîteva re-debuturi ale unor autori ce-și făcuseră un oarecare nume în mica noastră comunitate, la un moment dat, pentru ca apoi să dispară complet din atenția publicului, pentru a reveni – uneori spectaculos, alteori mai puțin. Între cei care au avut succes cu revenirea aceasta i-aș numi pe Lucian Dragoș Bogdan și pe Liviu Surugiu.

Dacă e să-mi dau cu părerea, mai ales Lucian Dragoș Bogdan ne poate oferi un studiu de caz fericit. Revenirea lui s-a produs treptat și, deși a luat-o de la zero (după ce publicase în 2003-2006 trei cărți, a trecut un deceniu bun pînă cînd s-a mai auzit de el), a făcut totul potrivit parcă unui plan bine conceput. Omul a publicat mai întîi cîteva povestiri prin publicațiile de gen, fără a se limita la una singură, apoi a găsit în Bogdan Hrib editorul potrivit, a știut să își vîndă singur cărțile, fără să se lase doar în seama editurii. Participarea cu stand propriu la Comic Con, în doi ani consecutivi, l-a adus în atenția unui public mai larg. N-a lipsit de la nici una dintre întîlnirile fanilor genurilor pe care le practică, a fost prezent – deși e din Alba Iulia – și la tîrgurile mari de la București, dar și la diverse tîrguri regionale – în Cluj, în Timișoara, la Tîrgu Mureș sau la Iași. Omul ține un blog pe care îl actualizează constant, unde își ține cititorii la curent cu tot ce publică, fie că e vorba de cărțile proprii și stadiul în care se află ele, fie că e vorba de recenzii ale cărților confraților. Și-a reeditat volumele de început, aducîndu-le la zi, rescriind pe alocuri, dar s-a avîntat și în experimente dincolo de granița SF-ului, publicînd romane de dragoste și demarînd o serie polițistă bine primită. Nu sînt convins că Lucian e neapărat cel mai bun condei al generației lui, dar sînt sigur că atitudinea sa față de scris și față de ceea ce ar trebui să facă un scriitor pentru a-și promova opera vor face ca el să aibă în față o carieră lungă și fructuoasă. Dacă mă întrebi pe mine, Lucian e cel mai profesionist dintre autorii care țin la ora actuală viu F&SF-ul românesc.

În cazul lui Liviu Surugiu, situația e ceva mai specială. El a făcut parte dintre autorii de bază ai JSF-ului. Aproape că nu era număr în care să nu-i vezi numele. Am avut ocazia să-i văd atunci niște manuscrise: scria cam neglijent, dar avea niște idei și niște intrigi fabuloase. Apoi JSF-ul a dispărut și Liviu odată cu el. A fost o pauză de vreo 15-16 ani, iar cînd a revenit, prea puțini erau cei care își mai aminteau de copilul-minune al JSF-ului de altădată. Așa că, la rîndul său, Liviu a trebuit să o ia de la zero. Liviu e opusul lui Lucian Bogdan. El e expansiv, e guraliv, e peste tot și nicăieri, îi place să se asculte și să fie ascultat, publică pe unde apucă, nu e fidel unei edituri anume, și cred sincer că greșește cu treaba asta. Cu toate acestea, ajutat și de o combinație de noroc și tupeu, dar mai ales de un talent nativ enorm, Liviu are toate șansele să răzbată pe mai departe, iar de cărțile lui să se vorbească și peste un deceniu, să zicem.

Mike: Zici tu bine ce zici cu cei doi, dar înainte să vin și eu cu un exemplu de revenire, mai am ceva de adăugat la ce vorbirăm data trecută, cu privire la wattpadiști. Nasc și acolo oameni, ca să zic așa, poate n-ar trebui să-i băgăm pe toți în aceeași oală. Unii văd în acea platformă chiar o rampă de lansare. De ce? Pentru că nu cunosc lumea literară (sau asta a noastră, de nișă), li se pare greu de răzbit, mai e și corul bocitoarelor, adică cei dispuși să povestească oricui stă să-i asculte cît de greu e să publici în România, că nu se poate publica decît cu pile, că trebie să fii neapărat într-o gașcă etc. Uite, de pildă, Antoaneta Antonov mi se pare că are potențial. A publicat cîteva texte, dintre care  „Galeria Domnișoaraˮ, publicat în Revista de suspans, îmi pare peste media textelor care se publică în mod obișnuit prin revistele noastre.

Acuma, revenind la… reveniri, aș aminti-o în acest context pe Ana-Maria Negrilă. Și ea a cam dispărut odată cu JSF, am mai publicat-o eu prin Lumi virtuale sau Alternativ SF, dacă îmi amintesc bine, apoi a apărut preocuparea ei pentru cariera universitară, doctoratul… pînă a revenit, deodată, printre autori importanți ai editurii Crux, cu două romane noi, cele din seria Stelarium, și, recent, ediția nouă a romanului Împăratul ghețurilor. Și ceva mă face să cred că Ana-Maria de-abia și-a dat drumul și vom avea parte, de-acum înainte, de multe cărți. Mi-aș dori să aibă și o întîlnire cu șansa și să poată trece de granița limbii, s-o vedem publicată în alte țări. E una dintre scriitoaree mele preferate din anii ’90 și tocmai de aceea m-a bucurat foarte mult revenirea ei.

Despre Liviu Surugiu aș mai spune că este poate scriitorul român cel mai aproape de a da lovitura pe piața externă, iar cînd o va face, o va face în stil mare, adică o să-l vedem publicat într-o revistă dintre cele mari, nu în zona asta de small publishing în care am bifat și eu, acum vreo 15-16 ani, niște zeci de publicări alături de Ovidiu Bufnilă, Roxana Brînceanu etc.

Iar în ceea ce-l privește pe Lucian-Dragoș Bogdan, el a făcut foarte bine că și-a diversificat aria de interes, cîștigînd astfel noi fani – cred că e unul dintre puținii autori din sefeul românesc care chiar are fani. Pericolul care-l pîndește pe Lucian însă este cel al risipirii. Vrea mult prea multe și neglijează multul. Cred că are nevoie de cineva care să-l mai tragă de mînecă atunci cînd consideră că, pentru a respecta termenele (din ce în ce mai multe și mai dese) se poate tăia de la calitate. Iar în situația asta se pot afla foarte curînd și alți tineri scriitori care, în doi-trei ani, au ajuns să publice 5-6-7 volume. Cred că asta cu scris 3-4 cărți pe an merge de-abia după ce ai ajuns la un oarecare nivel al meșteșugului scriitoricesc. Sincer, mie mi-e teamă și pentru Teodora Matei, și pentru Florin Purluca, chiar și pentru Daniel Timariu, dacă va cădea și el în ispita de a scrie 3-4 romane pe an. Ziceam cîndva că talentul ni se dă în sumă fixă și depinde numai de noi dacă-l folosim integral într-o carte sau în cinci cărți scrise într-un an. Depinde numai de noi dacă într-o carte punem 100% din talentul pe care-l avem sau doar 20%, ca să avem ce pune și în celelalte patru.

Uite, asta ar fi o problemă: gestionarea carierei de scriitor. Tu crezi că autorii noștri știu să-și conducă cariera? Pentru că, în lipsa unui agent, trebuie să se ocupe ei și de treaba asta.

Horia: Dacă meseria de scriitor ar fi în România cu adevărat o meserie, nu o îndeletnicire ce ține mai degrabă de hobby (sau de obsesie, după caz), atunci lucrurile astea s-ar cere studiate în modulul pentru începători, cel de bază: ce să faci ca să ai o carieră armonioasă în branșa literară? Și-ar fi o mulțime de reguli, mai mult sau mai puțin importante, care ar trebui învățate: de la consultarea celor mai bune surse lexicografice la felul în care trebuie să se prezinte un manuscris unei edituri; de la ce anume trebuie să conțină un contract echitabil la care trebuie să fie relația corectă între un editor și un autor; cît trebuie să facă autorul pentru cartea sa și cît ar fi de așteptat să se implice editura; care sînt editurile care acceptă manuscrise de la debutanți, care nu și care-s cele de evitat cu orice preț; care-s avantajele și dezavantajele self-publishingului; cînd devine prea mult și prea agasant self-promotion-ul în social media; cum trebuie să se comporte un autor în interacțiunea cu cititorii lui; cum trebuie primite critica și sfaturile unui cititor profesionist și în ce măsură autorul debutant trebuie să țină seama de ele; că există viață și după prima carte și că, odată cu întoarcerea la masa de scris, proapătul intrat în branșa scriitoricească se va confrunta, din nou, cu exact același proces și aceleași probleme ca la prima sa carte, cu deosebirea că de astă dată presiunea asupra sa va fi mai mare, fiindcă se va aștepta ca el să își depășească debutul; că există, pe de o parte, blocaj al imaginației, dar și că nu orice idee merită pusă neapărat pe hîrtie; că nu tot ceea ce se publică în periodice sau antologii merită strîns în volume de autor… Cam multe reguli, nu-i așa? Iar astea-s doar cele ce mi-au venit în minte, gîndindu-mă la modul în care ai noștri, ca brazii, le-au încălcat sau le-au ignorat. Fiindcă, dacă scriitorii noștri debutanți se pricep de minune la un lucru, ăla e încălcatul acestor reguli de bază.  Am să-ți dau cîteva exemple de astfel de încălcări flagrante.

Relația cu cititorii? Să ne amintim doar de una dintre autoarele publicate în antologia cu titlu nespus de creativ de la Berg, care, drept reacție la cele scrise de masochiștii implicați în proiectul Blogosfera SF, și-a asmuțit hoarda de lătrători asupra lor, declarînd în plus că cei care-i făcuseră praf textoidul nu-l înțeleseseră, fiindcă nu-i ducea capul, iar respectivul textoid e de fapt o capodoperă. Ce altă cale mai sigură ar putea alege un scriitor pentru a-și înstrăina cititorii și a se asigura că aceștia nu-i vor mai citi (și cu atît mai puțin nu-i vor cumpăra) în veci vreo carte?

Cînd devine prea mult și prea agasant self-promotion-ul în social media? Poate ne răspunde autoarea care, înainte să mă blocheze pe Facebook, îmi oferise ocazia să ies dintr-unul dintre grupurile pe care le aveam în comun și să îi dau unfollow tocmai fiindcă posta zilnic fragmente din cea mai recentă carte a sa, la șase luni de la apariție; sau, cînd nu erau fragmente, erau poze găsite pe net care ilustrau, în opinia ei, vreo scenă sau înfățișau vreun personaj sau vreo navă spațială din romanul ei. Pe bune? Dacă voiam să citesc cartea, cu siguranță aș fi citit-o și fără atîtea teasere, în primul rînd fiindcă scrie bine. Dar ce-i mult, e mult.

Cît trebuie să se implice un autor în promovarea unei cărți? O publică, o lansează și, din punctul respectiv, Dumnezeu cu mila, iar editura să ducă tot greul? Chiar tot? Așa se pare că a considerat un bun prieten care a făcut o antologie foarte faină, a muncit din greu la promovarea ei pre-publicare, a venit la lansarea cărții de la Bookfest… după care, încă de-a doua zi, și-a șters blogul și pagina de FB și n-a mai scris vreodată vreo vorbă despre antologie, pe care, de cîte ori are ocazia, alege să o ignore chiar și cînd își publică pe undeva bio-bibliografia, deși nu uită să menționeze gradul didactic al celor care scriu despre el. Bate-mă, omoară-mă, dar chiar nu înțeleg de ce ar dezavua o carte la care a muncit și care e, pur și simplu, foarte faină.

La relația dintre autor și editură n-am să detaliez nesimțirile comise de anumiți debutanți față de cei care le-au oferit, totuși, șansa de a se înfățișa publicului. Am să îți dau un alt exemplu de măgărie: o autoare care nu așteaptă nici măcar expirarea înțelegerii cu editura la care a debutat și cedează dreptul de publicare unei edituri care demara o colecție nouă, deși cei ce o debutaseră se angajaseră să publice întreaga trilogie la care lucra. No problem, să fie cu succes; dar următoarele volume ale trilogiei n-au mai ieșit la cea de-a doua editură și nici autoarea cea impetuoasă n-a mai făcut de atunci vreo brînză în SF-ul românesc.

Tot cu aceeași editură care-și lansa noua colecție a semnat un alt amic pentru publicarea volumului său de debut, deși îl promisese cu luni bune înainte altcuiva, iar manuscrisul era în curs de pregătire pentru apariție; luat la întrebări, s-a scuzat, spunînd că nu-l poate refuza pe cel care-i făcuse cadou un premiu care suna frumos din coadă, dar că va oferi cu drag următorul său volum editurii rămase cu buzele umflate. N-am idee de ce nu a catadicsit să anunțe lucrul ăsta din momentul răzgîndirii, în loc ca revelația să se producă pe internet. Ghici ce i s-a răspuns? I s-a spus să se spele pe cap cu volumul următor și cu tot ceea ce va mai scrie de-acum înainte. Astfel de gafe sînt, inclusiv pentru mine, de-ajuns pentru a mă determina să nu mă mai intereseze autorii cu pricina, oricît de bine vor fi scris ei. Sînt convins că ai și tu exemple de genul ăsta.

Mike: Da, sigur că am, crezi că i-ai strîns tu pe toți? De treaba aia cu „hai sictirˮ îți amintești? A fost pe Facebook. Cineva a pomenit un roman de debut, altcineva a zis că e cel mai prost roman citit de el în anul ăla sau cam așa ceva, nu mai rețin exact, la care intervine mîndrul autor – debutantul – și îi aruncă un „hai sictirˮ din străfundurile respectului pe care-l are pentru cititorii care nu-s convinși de geniul său. Vorbim despre debutanți, da? Mă gîndesc că lumea s-ar putea să fie mai reținută de-acum cînd o fi să-și dea cu părerea despre cărțile lui. Dar poate nu-l interesează cititorii, vînzările…

Îmi mai amintesc de un tînăr scriitor pe care tocmai îl publicasem, cînd… ce să vezi? Citesc despre el că urmează să-i apară o nouă carte la editura cutare. Păi, cum, fratele meu? Și noi? Ne pregăteam de lansări, evenimente… Ce-i face pe unii să publice peste tot, ca românul imparțial? Or fi crezînd că vorba aia cu toate merele într-un coș se aplică în toate domeniile? Uite, vezi, scriitorii se tot plîng că în România nu sînt agenți, că dacă ar fi…. ehei, ce bine le-ar merge! Eu cred că agenții ar avea grijă să le spună că un autor trebuie să se lipească de o editură cu care să colaboreze pe termen lung. Nici o editură nu va investi într-un autor pentru a spori vînzările altei edituri. Eu cred că autorii ăștia care publică peste tot se risipesc. De fiecare dată trebuie s-o ia de la capăt și asta costă. Bani, energie…

Și mai am un caz, nu știu dacă nu cumva am mai povestit despre el. Lucrăm o poveste, două, nouă, publicăm în revista pe care o făceam, la un moment dat îmi zic că ar cam fi cazul (și timpul) să mergem mai departe, să debuteze omul în volum. Îi zic și ce crezi că-mi răspunde? A, nu, că nu mă interesează să public cărți, de fapt eu nici nu vreau să fiu scriitor, oricum nu mă consider scriitor etc. Serios? Și-atunci la ce-am muncitără atîta vreme? De ce m-am ocupat de el și nu de altul care, poate, chiar se considera scriitor?

De ăla care ne înjura peste tot pe unde ne prindea nu mai zic, dar amintesc situația. Și mai am o amintire veche, cu un autor celebru, care trebuia să fie într-o antologie, ba chiar numisem antologia după povestea lui, aveam ISBN, CIP, copertă, tot ce trebuie. Toate erau bune și frumoase și… cînd să trimitem cartea la tipar, primim un mail de la om, care ne spune că dacă nu-i dăm nu știu cîte mii de dolari își retrage povestea. Din punctul meu de vedere, retras e și în ziua de azi. Nu mă mai interesează creațiile dumnealui, nu sînt atît de masochist încît să văd ce-mi va mai face de fiecare dată. Poate greșesc. Dar asta e. Întîmplător (sau nu?), nu-mi pare că editorii fac coadă la ușa lui.

Partea nasoală – pentru ei – e că lucrurile astea se află și atunci cînd trîntesc ușa la plecare nu-și închid porțile unei sigure edituri. Editorii nu-i au la inimă pe autorii scandalagii, pe cei cu care nu se poate discuta, în general pe cei care vor neapărat să-ți amintească vorba aia cu facerea de bine.

Cred că sîntem cam la final, nu? În încheierea pălăvrăgelii despre debutanți (îmi amintesc că lui Liviu Radu îi plăcea tare mult cuvîntul ăsta: pălăvrăgeală), hai să facem o chestie: tu îți mai amintești de autorii români de SF&F pe care i-ai debutat? În revistele pe care le-ai făcut sau la editurile pentru care ai lucrat… Ca și în cazul tău, au fost cam multe revistele și editurile la care am lucrat, așa că n-o să scormonesc prin arhive, dar îmi amintesc, de pildă, de Aron Biro, Balin Feri, Narcisa Stoica și Ioana Vișan – pe care i-am debutat în Nautilus, Iulian Popa și Florin Spătaru în Argos… Despre debuturile din Supernova sau Alternativ SF, dacă au fost, chiar nu-mi mai aduc aminte. Dar ar mai fi primele volume semnate de Cezarina Anghilac, Roxana Brînceanu, Marian Coman, Mihai Alexandru Dincă, Cătălina Fometici, Florin Purluca, Alexandru Lamba (Tritonic – în primul mandat de la Tritonic ar trebui să mai adaug niște debuturi, dar nu în seriile SF&F: Lorena Lupu, Zully Mustafa și Victor Dragomir), apoi Doru Stoica și Narcisa Stoica la Millennium, iar pentru 2018 să vă mai așteptați la cel puțin un debut… Care e lista ta?

Horia: Ai uitat de Mitoceanu, tot din primul tău mandat de la Tritonic. Și de Dario Pecarov, în Nautilus. Lista mea e mai scurtă, dar tare, ca un espresso de-ăla de stă lingurița drepți în ceașcă. Eu o să mă refer în principal la cei pe care i-am debutat cu cărți, că în materie de reviste n-am CV-ul la fel de bogat ca al tău și, în general, am mers pe nume sigure atunci cînd am cerut texte. Aș pomeni-o totuși pe Laura Ciobanu aici, în Galileo i-a apărut prima poveste pe hîrtie, așa cum și lui Alex Lamba sau lui Eugen Cadaru tot în Galileo le-au ieșit primele texte pe copaci morți. Volume de debut, așadar… La OmniBooks au fost Ladislau Daradici, Bogdan Bucheru, Robert David și Lucian Dragoș Bogdan. La Dacia, Liviu Radu și Ona Frantz. La Millennium: Miloș Dumbraci, Emil Duhnea, Ioana Vișan, Ștefana Czeller, Doru Stoica și Narcisa Stoica (pe ultimii doi i-ai pomenit și tu) și, ca editor de antologie, Adrian Crăciun. Recitind listele astea ale noastre, bag de seamă că aproximativ două treimi dintre cei care contează azi în SF-ul românesc au fost debutați de noi doi.

Mike: Nu știu dacă or fi chiar două treimi… Poate dacă i-am socoti și pe cei care, chiar dacă nu i-am debutat noi, le-am publicat cărțile. De fapt, dacă-i socotim și pe ei, nu știu cîți mai rămîn pe-afară. E vreunul foarte important pe care nici unul dintre noi să nu-l fi publicat? în reviste, antologii sau în volum?

Horia: Nu cred. Not bad, eh?

Balul debutanților (2): Păcatele debutanților sau Debuturi și rebuturi

(continuare de aici)

Mike: Miloș Dumbraci și Emil Duhnea da, de acord cu tine, sînt de urmărit. Cu cel puțin unul dintre ei ne vom reîntîlni anul ăsta; nu zic mai mult, toate la vremea potrivită. Aș mai avansa niște nume, care au intrat timid pe teritoriul SF&F, cîțiva tineri scriitori pe care i-am întîlnit la seriile de Creative Writing Sundays, organizate de Revista de povestiri și Bookblog: Andrei Panțu (membru al Secției 14, pe el îl știu de la prima serie a Atelierului SF&F), Irina Georgescu, Ana Erde și Florin Spătaru. I-am publicat pe toți în Argos.

Hai să mergem mai departe. Pași de urmat? Idei preconcepute? În afară de problemele care se învață – gen: ce să conțină mailul pe care-l trimiți unui editor împreună cu textul tău, formatări ale textului, alegerea revistei/editorului – și care se pot găsi pe site-urile revistelor/editurilor la capitolul Ghidul colaboratorului sau la cursurile de scriere literară, tehnici narative sau cum i-om spune, se pare că cel mai greu de înfruntat e posibilitatea refuzului. Tinerii se tem să fie refuzați. Și nu numai tinerii, că și la cei cu oarece publicări am întîlnit temerea asta. Or, dacă aspirantul la gloria literară nu trece peste ideea că un text s-ar putea să-i fie refuzat (fie că nu se ridică la standardele revistei/editurii, fie că redactorul/editorul are pretenții mai mari de la respectivul autor, fie că – se mai întîmplă și asta – redactorul/editorul a avut un moment mai prost cînd a citit textul și n-a percutat), s-ar putea ca asta să ducă la încremenirea într-un proiect necîștigător pe termen lung. Concret? Concret. De ce ai publica 13 texte la rînd (n-am numărat, dar sînt autori în situația asta; n-or fi 13, or fi doar 10) în Gazeta SF? Eu înțeleg că Gazeta e o revistă în care se poate publica ușor (uneori chiar prea ușor) și de aceea preferată de debutanți, dar chiar nu vrei să afli ce părere au depre textele tale și alți editori? Nu vrei să afli dacă ești publicabil în general și nu numai în Gazetă? Nu vrei să afli ce părere au despre texte tale și Antuza Genescu de la Paradox sau Haulică de la Argos sau, mai nou, Marian Coman de la Nautilus? Nu vrei să vezi dacă poți publica și pe bani în România (în Argos și/sau Nautilus)? Îmi amintesc că, la un moment dat, Argos era singura revistă care plătea drepturi de autor. Și totuși nu eram asaltat de texte. Exprimîndu-mi mirarea într-un cerc de sefiști, cineva mi-a spus: n-au nimic cu Argos, dar le e teamă că-i vei refuza. Am rămas siderat. Așa, și?! Ce dacă îi refuz? Poate la a doua sau a treia încercare o să-i public. S-au mai văzut cazuri. Ba chiar și invers, autori cărora le-am publicat unul, două texte s-au văzut refuzați la al treilea. La început s-au supărat, apoi au înțeles și am mers mai departe. L-am publicat pe al patrulea. Unde e problema? Vor avea parte de refuzuri toată viața. Mai toată lumea a avut parte de refuzuri, de la Frank Herbert la J.K. Rowling. Unde e tragedia? Ne ridicăm în picioare, ne ștergem de praf și mergem mai departe. Așa trăiesc scriitorii. Nu e totul roz, mereu o să-ți spună cineva că trebuie să fii mai bun decît ești în clipa aia dacă vrei să aia sau ailaltă etc.

Tu cu ce demoni crezi că se luptă debutanții noștri și cum le fac față dacă le fac?

Horia: Unul dintre demoni ar fi absența originalității. Am văzut o grămadă mare de texte în care se puteau recunoaște fie secvențe sau replici de film, fie peisaje și ecosisteme preluate din filme sau seriale, fie pur și simplu relatări ale unor sesiuni de joc video. Fie că-i vorba de questuri, fie că-i vorba de first person shootere. Nu-s nici măcar pastișe – nu știu cîți dintre ei ar putea să-ți spună ce-i aia o pastișă, între noi fie vorba –, ci sînt mai degrabă repovestiri. Iar chestia asta se manifestă, cred, cel mai acut, la debutanții tineri, cei crescuți cu internetul în poală. Ceea ce e trist. Literatura asta fantasy și science fiction e despre idee, despre altceva decît sîntem obișnuiți să vedem. Din nou, o să-i aduc în discuție pe cei pe care eu îi numesc grafomani de Wattpad, clienții de la „editurile” Berg și Quantum, care rescriu cu o fervoare demnă de-o cauză mai bună tot soiul de romanțuri imposibile cu vampiri, îngeri, demoni, vîrcolaci etc. Și aș mai adăuga, în aceeași felie a lipsei de originalitate, majoritatea prozelor cu zombi care-au prins avînt și pe la noi de cinci ani încoace, de la antologia lui Mircea Pricăjan, dar mai ales de cînd cu Walking Dead, Z Nation și Fear the Walking Dead. Citeam niște fragmente dintr-un roman cu zombalăi apărut la Pavcon în subseria aia cu România sub asediu. Zici că era o secvență de Resident Evil sau de Z Nation. Nimic, nimic, nimic original!!!

Și încă un păcat: graba. Junimea aspirantă la gloria literaturii nu are răbdare să crească organic, să-și facă școala de scris într-un cerc literar, să debuteze într-un fanzin, să treacă apoi la reviste și antologii și abia apoi să încerce să scrie un roman. Nu, tînărul scriitor vrea totul acum. Sau, și mai bine, alaltăieri. Și, bineînțeles, se găsesc cei dispuși să profite de graba lui. Quantum sau Berg, care-l publică pe bani. Sau uite, Pavconul, care are strategia aia sinucigașă, cu publicarea unui număr mare de titluri în tiraje infime, numai ca să poată scrie numere cît mai mari pe coperta cărților… E și ăsta tot un soi de vanity publishing, numai că vanitatea e a editorului, nu a autorului. Zilele trecute am văzut cartea cu numărul 70 sau 71 din colecția aia care-a pornit de cel mult un an și jumătate. Pe bune?

Mike: A, Horia, ăștia de care vorbești tu nu-s demoni, ci îngeri! Sau, cel puțin, ei îi consideră îngeri cînd, de fapt, sînt demoni sub acoperire.

Păi, dacă e să vorbim despre păcatele debutanților, hai să vorbim, că doar ne-au trecut prin mîini cred că mai mult de jumătate din sefiștii-scriitori de azi.

Unul dintre păcatele capitale care, cel puțin pentru mine contează cît să trec sau nu la pagina a doua cu lectura textelor primite, este precaritatea gramaticii & ortografiei. Nu cred că redactorul trebuie să aibă rolul traducătorului, adică să rescrie textul în limba română. Nu cred în geniile semianalfabete. Or fi, nu zic nu, că cică e bine să never say never. Dar orișicît! Eu nu vreau să public autori ale căror texte în cărți să fie într-un fel, iar pe bloguri sau Facebook să arate de parcă omul nu și-ar fi luat bacul sau n-ar fi făcut liceul. Repet, că am mai zis-o: sînt autori cărora, dacă ar avea un agent (deși mă îndoiesc că ar vrea cineva să-i reprezinte), agentul le-ar interzice să scrie de capul lor pe blog sau pe FB.

Un altul ar fi ăsta de care ai zis tu: povestitul filmelor. Băi, mă lași?! Înțeleg că mai iei de ici, de colo, că e de notorietate că totul s-a spus într-un fel sau altul, dar vino și tu cu ceva al tău. O altă poveste în care să mișune ideile altora. Sau măcar scrie-o altfel, fă-mă s-o citesc de dragul vorbelor. Nu zice nimeni că fan fictionul dăunează grav sănătății, dar ține pentru tine exercițiile astea, folosește-le pentru antrenament, nu le da drept opere finite. Pe mine mă deranjează asta pentru că, la urma urmei, îmi arată ceva mai grav: lipsa de discernămînt. Omul nu e capabil să-și dea seama că nu este producător, ci doar un umil reproducător. Partea proastă e că și cititorii încep s-o ia pe calea asta și multe dintre recenziile de pe bloguri arată o lipsă de standarde de speriat (că doar am înlocuit critica literară cu blogurile, nu?). Iar în condițiile astea te mai miră audiența wattpadiștilor? Și faptul că ei chiar se cred scriitori?

Hai, mai zi și tu pînă mă mai gîndesc.

Horia: Cum poți să-ți bați joc de un debutant? Încurajîndu-l și ridicîndu-l în slăvi atunci cînd nu ai de ce să o faci. Publicîndu-l atunci cînd n-a trecut încă de faza ideii, cînd scrisul lui nu-i încă la un nivel publicabil. Sau cînd încă nici nu știe să scrie?

Cel mai bun exemplu în acest sens e publicarea juniorului Merișca și premierea lui de ARSFAN. Pe bune? Publici și premiezi un copil de 6 ani, care încă n-a ajuns la școală? Cui servește chestia asta? Cu siguranță, nu copilului în cauză. Dar Lucian Merișca are se pare o mică obsesie cu premiile, că nu degeaba se laudă el că e singurul român nominalizat la Premiile Hugo (sau era vorba despre Nebula? sau și la unul și la celălalt?). Bietul copil… Greu cu mitomania asta…

Bogdan Gheorghiu, cel pe care Vlad T. Popescu îl propunea drept inventator al cyberpunkului în România (deși la noi se scria și se publica cyberpunk de mai bine de zece ani), publicîndu-l la 15 ani în colecția Nautilus, cu un volum de povestiri insuficient lucrate, care aveau un miez bun, chiar bun, și lăsau să se întrevadă potențialul, dar erau, așa cum spuneai tu mai devreme, în cel mai bun caz niște drafturi. Au fost atunci și cîteva recenzii sincere, care, din păcate, l-au determinat pe Bogdan să lase scrisul deoparte și să se îndrepte spre o altă carieră (a absolvit cinematografia, dacă nu mă înșel). Și e trist, fiindcă, cu graba lui Vlad T. de a-și aroga descoperirea unui talent, n-a reușit decît să-i ucidă în fașă pasiunea.

Luciana Brîndușa Grosu. Numele ăsta îți spune ceva? Nu? Cum așa? Doar e laureata premiului de încurajare al Euroconului din 2011, propusă acolo de onor reprezentanții României. Ai auzit de ea pînă s-o scoată în față cei de la SRSFF? Dar după? Nimic, nada, never ever. Mi-amintesc c-am văzut-o pe „marea scriitoare” la un FF (primul?), atunci, în preajma premierii, scoasă ca la expoziție de către gașca de la SRSFF. Nu-mi amintesc însă să-i fi văzut vreo carte și nici s-o fi auzit glăsuind ceva memorabil cu ocazia ieșirii publice. Și tot mă întreb: la ce naiba poate folosi promovarea unui asemenea personaj? Și chiar îi rog pe cei care-au citit-o și-au promovat-o pe fătuca asta să mă contrazică cu argumente, abia aștept.

A mai fost un caz de premiant, un puștiulică de vreo 13-14 ani, premiat de SRSFF pentru o repovestire a unui joc video, botezată pompos roman. Nu i-am mai auzit de atunci numele, nu l-am reținut, n-o să i-l rețină nici istoria literară (și poate asta e spre binele lui), decît poate ca o notă de subsol la nota de subsol despre SRSFF, subcapitolul cu fazele penibile comise de respectiva organizație.

Ce vreau să spun cu exemplele astea? Că debutul și rebutul se pot confunda pînă la identificare, și că nu e totuna cînd debutezi, cu ce debutezi și cine îți aplaudă debutul, căci respectivul aplaudac nu-ți face un bine, ci un mare rău. Prefer oricînd să mă urască un june aspirant fiindcă i-am spus pe șleau că ceea ce scrie e de rahat, decît să-l văd scălîmbăindu-se literar în public.

Mike: Cu Bogdan Gheorghiu povestea a fost așa: Vlad a știut că e riscantă publicarea unui puști de 15-16 ani. Putea foarte bine ca publicarea să-i fie o trambulină, un impuls într-o carieră de excepție (și Bogdan avea tot ce-i trebuia pentru asta), dar se putea foarte bine ca puștiul să nu știe să gestioneze momentul și să se piardă. Ceea ce s-a și întîmplat. Asta și pentru că la vîrsta aia azi vrei să te faci scriitor, mîine aviator, iar poimîine regizor. Bogdan Georghiu a ales să fie regizor de film. Asta-i tot. La fel a fost și cu copilul de la Brăila, premiat de SRSFF, de care zici: e vorba despre Bogdan Cătălin Mereuță, care a luat în 2011 Premiul Ion Hobana „Speranța anului”, dedicat unui autor debutant sau  la început de carieră, având vârsta sub 35 de ani, pentru  romanul Luptătorii virtuali. Noi – noi, românii, în general; nu știu alte nații dacă păcătuiesc în felul ăsta – sîntem tare dornici de a găsi genii la fiecare colț de stradă. Cum apare un copil care știe juma’ de „Luceafărul” pe dinafară, cum e dat pe toate televiziunile. Cum vine un copil cu niște ceva ce seamănă a versuri, cum e plimbat ca femeia cu barbă prin toate tîrgurile, i se scot volume peste volume… și, ajuns la 35 de ani, cu 28 de cărți, constată că nu înseamnă nimic pentru literatura română, că în afară de mentorii lui din orășelul lui nu-l pomenește nimeni cu nici un prilej și… ei, asta chiar e ceva tragic. Pentru că nu-i ușor să-ți dai seama că marele bulevard pe care ți se spunea de mic copil că mergi nu este decît un drum de țară prăfuit sau plin de noroi cînd plouă. Și… prin lumea literară plouă al naibii de mult!

Despre Brîndușa Grosu ce să zic? Mie mi s-a părut încă de atunci că fata n-a prea înțeles ce premiu a luat și de ce. Dar există o tendință în premiile SRSFF de a epata, de a face lucrurile altfel cu orice chip, vezi cui acordă ei premiile. Dar eu zic să las ce vreau să zic acum pentru o viitoare serie de articole despre premii, nu?

Și poate ar fi bine să ne oprim, e suficient pentru această parte a doua. Săptămîna viitoare tot despre debuturi, da? Și atunci zicem și de treaba aia despre care-am vorbit…

(va urma)

Balul debutanților

Horia: Acum cinci ani, la Final Frontier ediția a III-a, ai moderat o discuție cu tineri autori de F&SF de la noi, proaspăt debutanți editorial, cărora le-ai pus o întrebare: cît de greu este să îți vezi scrierile publicate pe hîrtie? Avînd în vedere discuțiile care persistă în spațiul virtual pe tema asta, ți-aș propune să clarificăm cîteva aspecte care țin de realitățile procesului prin care un aspirant la gloria literară poate astăzi să ajungă la cititorii săi. Care ar fi pașii de urmat, care sînt ideile preconcepute de care ar trebui să se păzească junele autor, ce presupune statutul de scriitor publicat, care e atitudinea pe care trebuie să o aibă acesta în raport cu publicul, pe de o parte, și cu editorul său, pe de altă parte. Și aș vrea, dacă se poate, să discutăm cu exemple concrete: ce au făcut unii sau alții, unde au greșit, ce e de învățat din experiența lor. N-o să reușim să epuizăm subiectul, dar putem demara o discuție. Și-om mai reveni și altă dată la subiect.

Mike: Îmi amintesc că am făcut o anchetă pe tema asta pentru Observator cultural (a apărut în nr. 596/2011) în care am pus cîtorva debutanți următoarele întrebări: Cum a fost debutul? Credeți că e o problemă să debutezi în România? De ce se spune că e greu să publici? Au răspuns Raluca Băceanu, Balin Feri, Mircea Coman, Oliviu Crâznic, Czeller, Alexandru Ioan Despina, Ciprian Mitoceanu, Narcisa Stoica, Simona Șerbănescu.

Cîteva citate din ancheta de atunci:

Oliviu Crâznic: E greu să debutezi şi chiar să publici ulterior în România, dar nu imposibil. Puţine edituri sînt deschise pentru scriitorii români, şi dacă nu faci parte din lumea literară nu prea ai de unde să afli care sînt acelea, editorii putînd cu atît mai puţin afla de tine.

Mircea Coman: Nu cred că e o mare problemă să debutezi în România. În mediul electronic, e chiar extrem de uşor. Uneori, din păcate, mult prea uşor. (Cine își mai amintește de Mircea Coman? Ar trebui să vorbim cîndva despre meteoriții din sefeul românesc.)

Ciprian Mitoceanu: Nu e o problemă să debutezi în România, dacă ţii neapărat să-ţi vezi numele pe o copertă. Există o mulţime de edituri de cartier care, pentru un preţ convenabil îţi scot cinci sute sau o mie de exemplare. (…) Dar este greu să fii publicat pe buzunarul unei edituri deoarece editurile preferă să joace după reţeta consacrată, chiar dacă aceasta presupune costuri mai mari, adică publică traduceri. Trist, dar adevărat, scriitorii români nu prea au căutare.

Narcisa Stoica: Nu trebuie decît să saluți un redactor, acesta să te audă și să-i placă mesajul suficient de mult încît să-ți și răspundă. (…) Mi-a răspuns și acum, după trei ani, dialogăm despre debutul meu în volum.

Ioana Vișan: Cînd am trimis primul text la Nautilus, nu mă gîndeam serios la un debut. Pur şi simplu îmi plăcea revista şi mi-am adus aminte că aveam un text care s-ar fi potrivit. Nu aveam idee dacă avea să fie acceptat sau nu, dar a fost. Debutul pe hîrtie a venit în mod neaşteptat, odată cu selectarea unui text de-al meu în cea de-a doua antologie AtelierKult. Nu pot să mă laud că aş fi depus cine ştie ce efort în nici unul din cazuri, mai degrabă aş spune că lucrurile au venit de la sine. Abia după aceea a urmat greul, cînd am început să public în reviste şi antologii texte scrise special pentru acestea.

După cum vezi, deși publicați, scriitorii tot consideră că e (era, în 2011) greu să publici. Sînt curios cum ar răspunde la întrebările astea debutanții de azi. Deși cred că acum problemele sînt altele: difuzare, promovare, drepturi de autor… chiar dacă pe tineri se pare că îi interesează mai mult traducerea și publicarea în limba engleză.

Ce cred eu acum? Avem cîteva reviste în care poate publica oricine – și cînd spun oricine, chiar asta vreau să spun, pentru că, în ultima vreme m-am ocupat de un proiect care a presupus cititul tuturor revistelor pe o anumită perioadă de timp și am ajuns la concluzia că în ziua de azi oricine poate publica orice. Avem și cîteva edituri care publică F&SF românesc, nu multe (Crux, Nemira, Pavcon, Tritonic ca să le pomenesc doar pe cele care au un program editorial în acest sens), dar se adună undeva la 100-150 de povestiri pe an, plus cam 50-70 de volume. N-o fi mult, dar încep să am îndoieli că avem autori care să susțină chiar și cifrele astea la un nivel cît de cît acceptabil. Cred că ți-am mai zis teoria mea: talentul e o cantitate fixă și e alegerea autorului dacă îl folosește ca să scrie o carte în doi ani sau cinci cărți pe an. Rezultatul e chestie de matematică.

Ție nu ți se pare că se publică prea ușor de-o vreme?

Horia: Categoric e mult mai ușor să debutezi acum. Ce e mai trist e că asta nu se mai aplică doar în ceea ce privește povestirile, ci și volumele de autor. Problema asta, a publicării facile, are trei unghiuri din care se cere privită. Cel al autorului, cel al editorului și cel al cititorului.

Pe de o parte, fenomenul de self-publishing a început să prindă teren și la noi, la fel ca în occident. Toți au auzit de Andy Weir, de Michael J. Sullivan sau Cory Doctorow și sînt convinși că lumea abia așteaptă să le cumpere capodoperele în tiraje amețitoare. Dar cazurile de astfel de reușite pe banii proprii sînt atît de rare, încît la noi, în lumea mică a F&SF-ului românesc, nu-s capabil la ora asta să amintesc decît de un singur astfel de – relativ – succes, cel al lui Oliviu Crâznic, care și-a publicat romanul de debut pe speze proprii. Dar el a știut să aleagă o editură cu ștaif (Vremea) și a avut noroc de o conjunctură favorabilă și de o nișă vacantă, cea a goticului. În plus, s-a implicat enorm în auto-promovare și a găsit culoarul potrivit spre vizibilitate în ochii cititorului, vînzînd rapid primul tiraj și determinînd editura să preia cheltuielile tirajelor ulterioare.

Pe de altă parte, e păcat că se găsesc și așa numite „edituri” care să ofere contra cost aspiranților la gloria literară un ISBN și servicii de tipar supraevaluate; și o fac în mod programatic, nu doar ocazional. Iar ăștia pun botul, marchează banul și se dau apoi balene că-s autori publicați. Așa s-a născut de pildă mizeria aia de pseudo-antologie intitulată cu asupra de imaginație Povestiri SF, despre care-a scris blogărimea acum vreo două luni, de-au făcut să urle de indignare o șleahtă întreagă de autoare de-astea geniale, care-și plătiseră publicarea. Și știi care-i treaba mai tristă? Că mercantilizarea asta nu e de ieri sau de azi – că doar fraieri îmbrobodiți de băieți șmecheri s-au găsit mereu. Mai ții minte „antologiile” pe care le făcea Mihail Grămescu, unde autorii se angajau să cumpere un anumit număr de exemplare? Măi frate, așa e cît se poate de ușor să îți asiguri cheltuielile de producție! Și, fiindcă eu cred în a spune lucrurilor pe nume, am să enunț și două exemple concrete de astfel de escroci editoriali: Quantum Publishers și Editura Berg. În cazul lor, publicarea pe banii autorului e o chestie declarată, pe față, fără rușine. Și e orice vrei, numai o treabă profesionistă nu e. E o escrocherie: își bat joc de credulitatea grafomanilor, îi amăgesc în a se crede buricul literaturii, cînd ei sînt, în cel mai bun caz, niște scriitori de duzină. Și își bat joc și de etichetele comerciale, cîtă vreme vînd drept F&SF niște însăilări infantile și adesea agramate, care vor reuși, cel mult, să îndepărteze de gen orice cititor care posedă discernămînt și vrea să știe cu ce se mănîncă F&SF-ul de la noi și care va fi avut ghinionul să-i fi căzut întîmplător în mînă producțiile lor.

Dar cea mai tristă chestie e receptarea acestor așa-ziși debutanți. Mulți dintre ei migrează pe print direct de pe Wattpad, unde roiește o anumită categorie de cititori, pentru care extrema sofisticare intelectuală e cea a fan-fiction-ului declarat, iar culmea originalității e pastișa agramată. Wattpad-ul, în loc să fie o pepinieră de talente, un soi de cenaclu online cum era odinioară AtelierKult, e pur și simplu o rețea de socializare care se adresează unei categorii aparte: cea a grafomanilor. Iar cititorii de Wattpad nu sînt capabili să discearnă între ceva publicat pe banii autorului și o carte publicată de o editură. Pur și simplu nu-i duce mintea. Cam asta e situația cu self-publishing-ul.

Mike: Să zic și eu ceva în siajul vorbelor tale. Self-publishingul nu e nici o nenorocire în sine. Omul se poate speria de edituri cînd vede cărțile altora scoase fără o minimă redactare, cu coperte de speriat, cînd aude că editurile nu sînt chiar fane ale plății drepturilor de autor… Rău e însă cînd scriitorul aspirant apelează la firme de servicii care-și spun edituri. Unde e clar că nu face nimeni nici o selecție, că de-aia e self-publishing, dar nici nu se uită nimeni prin texte alea – și de ce s-ar uita? Omul dă banii să-i apară cartea, nu să-i apară în condiții decente, că altfel ar apela la o editură. Ei, dar a apela la o editură nu-ți garantează publicarea. Că vine unul rău și-al dracului care-ți zice că mărgica ta e proastă. Sau, eufemistic, nu intră în vederile noastre, vă mai așteptăm. Îmi amintesc de încă un exemplu decent de self-publishing din sefeul românesc al ultimilor ani: Nic Dobre. Care a avut experiențele lui nefericite cu diverse edituri și de-abia apoi s-a hotărît să meargă pe calea self-publishingului. Numai că Nic nu a rămas cu cărțile în brațe, plîngînd că nu are nimeni grijă de cariera lui. Odată cu publicarea și-a asumat și promovarea, distribuția etc. Cartea lui a fost în librării fizice și online.

Așa că e bine de știut, înainte de a contacta o editură, că e musai să te interesezi ce edituri sînt pe piață în domeniul în care scrii. Să ai habar cine a publicat la editurile alea, să fi văzut măcar o cartea a editurii, ca să te lămurești în ce condiții își fac treaba angajații respectivi, să știi cine coordonează colecția sau cine e șeful editurii și dacă ai avea vreun avantaj în a defila cu omul respectiv, dacă omul și editura îți pot oferi vizibilitatea pe care ți-o dorești, n-ar fi rău nici să te interesezi (hai, că se află lucrurile astea) dacă editura are obiceiul să și plătească drepturi de autor (nu să-și plătească!). Apoi e bine să știi dacă felul în care scrii, genul, subgenul abordat de tine face obiectul interesului editurii (că dacă tu scrii romane cu vampiri și editura n-a publicat decît hard SF… e cazul să cauți alta). Nu mai zic că e bine să știi limba română scris-citit, că treaba redactorilor nu e să-ți rescrie ție cartea în limba română.

Horia: Să presupunem că ești debutant, ai încredere în ceea ce ai scris, ai habar despre cine și ce publică și ai decis – înțelept – ca înainte de a te aventura pe cont propriu, să încerci marea cu degetul și să îți trimiți cartea la o editură. Spre cine te-ai îndrepta în primul rînd și de ce?

Mike: Dacă aș fi debutant… depinde cît curaj aș avea și ce aș dori de la acest debut. În mod normal ar trebui să merg la Nemira. Că Nautilus, că e cea mai veche, cea mai cea, e Number One. Asta dacă aș avea curaj să primesc un răspuns negativ. Și dacă m-aș simți bine alături de Eftimie, Mihălțianu și Stanciu, că și asta contează. Dacă n-aș vrea să mă complic, aș merge la Crux sau la Tritonic. Crux pentru rigoare, Tritonic pentru vizibiltate, promovare. N-aș alege Pavcon însă. Decît dacă, în postura de autor de povestiri, aș alege să public numai și numai în Gazeta SF. Adică mi-aș asuma minimum de riscuri.

Asta despre cărți. Dar cred că e important în zona noastră să te afirmi, să-ți creezi un nume înaninte să ieși cu prima carte. Adică să scrii și să publici povestiri. Iar aici mi se pare clar că sînt doar două reviste unde mi-aș propune să public: Nautilus și Argos. Pentru că sînt singurele reviste profesioniste după criteriile alea care implică banii (redactori plătiți, colaboratori plătiți). În rest… îmi place cum se mișcă în ultima vreme Helion (se confirmă încă o dată că sîngele proaspăt face bine). Cîte despre fanzine… sînt bune la casa omului, e o poartă pe care, din cînd în cînd, mai intră și cîte un scriitor interesant, dar poate n-ar fi rău ca Gazeta SF, de pildă, să mai și refuze texte.

Tu unde ai publica, dacă ai fi un scriitor la începutul carierei?

Horia: Au americanii o vorbă, pe care eu aș întoarce-o pe dos, în cazul ăsta, și-ar suna așa: start at the top and work your way down the ladder. Deci categoric Nemira ar fi prima opțiune. Fiindcă Nemira. Punct. Dar și fiindcă Eftimie, Stanciu și Mihălțianu sînt niște nume alături de care nu mi-ar fi deloc rușine să-l văd pe al meu. Dar despre asta o să vorbim altă dată. La Tritonic aș fi mers cîtă vreme colecția era girată de tine. Bogdan mi-e drag ca om, are un fler editorial extraordinar la modul general, dar n-are nas la fel de fin ca tine în ceea ce privește SF-ul, așa că mi-e teamă că la Tritonic F&SF-ul nu va mai fi ce-a fost în ultimii doi ani, pe felia asta. Probabil mă leg de amănunte, dar cei de la Crux mai au de învățat, mai ales în ce privește tehnoredactarea și prezentarea grafică, „moaca” cărților, iar pentru mine ăsta e un aspect esențial. Deci ar fi soluția de ultim recurs. Cît despre un posibil debut la Pavcon… cui i-ar folosi? Mie nu, căci nu mi-ar vedea nimeni cartea și nici n-aș fi mulțumit de cum ar arăta. Deci nu.

Și-acum o ultimă întrebare pentru dialogul de azi: pe cine ar mai merita să urmărim, dintre debutanții recenți și de ce?

Mike: Daniel Timariu. Pentru că are talent, e parfumat cu talent, respiră talent. Are fraze, are vorbe, vede lucruri. Știi, amănuntele alea care-l definesc pe scriitor în detrimentul unuia care relatează. Deci Daniel Timariu. Îmi mai place Andrei Gaceff. Are ceva al lui, un fel de a povesti, un fel de a inventa povești care e numai al lui. Nu e ușor de citit întotdeauna, dar răsplata e pe măsură. Laura Sorin, desigur. Aș citi orice de Laura Sorin. Oricînd, oriunde. Scrie pe coperta revistei numele ei și cumpăr revista. Și Cezarina Anghilac. Tare mi-a plăcut volumul ei de debut! E literatură acolo.

Auzi, cît de debutanți să fie? Fără cărți sau cu cărți, dar în ultimii doi ani, nu? Sînt de urmărit și Alexandru Lamba, Mihai Alexandru Dincă. Or mai fi. Deocamdată pe ei îi am în cap. Mai știi tu alții?

Horia: Absolut de acord cu lista ta. Și cu Lamba, și cu MAD, desigur (că nu degeaba ne-am luat la întrecere care dintre noi să-l debuteze). Mi-e ciudă că n-am apucat să-i public eu volumul de debut Laurei, înainte de a fi pus editura pe pauză. Aș mai pune pe lista ta două nume cu potențial: Miloș Dumbraci și Emil Duhnea. Miloș e inegal, dar are niște sclipiri tare faine. Și ariile lui de interes sînt mișto (și rare la noi): military SF/fantasy și subiectele legate de spațiul rus. Emil scrie pe pohta inimii mele, așezat, ultradescriptiv pe alocuri, ca chinezu’ (și tocmai de-aia fain); verb are, imaginație are, mai are de lucrat la coerență, dar astea sînt lucruri care se învață scriind.

(va urma)